CHRISTIAN W. SCHENK: ,,A AVUT LOC VREODATĂ, ÎN ROMÂNIA, UN REAL PROCES DE DESTALINIZARE?”

CHRISTIAN W. SCHENK: „Colegii și prietenii din Uniune au reacționat așa cum se reacționează într-un sistem totalitar: prin tăcere!“ - un interviu de Cristian Teodorescu 

https://www.catavencii.ro/christian-w-schenk-colegii-si-prietenii-din-uniune-au-reactionat-asa-cum-se-reactioneaza-intr-un-sistem-totalitar-prin-tacere/

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/colegii-si-prietenii-din-uniune-au-reactionat-prin-tacere?fbclid=IwAR2C9vPCCu_fkR0dFl6AC4ScAzjgPTNinh0UvQSbKW_vKKl0XRd_srJBc9w

,,E o situație mult mai gravă decît înainte de ’90”

Poet, prozator, eseist și neobosit traducător în și din germană, Christian W. Schenk e, „la bază“, medic chirurg. Are un doctorat în filosofie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și al Uniunii Mondiale a Medicilor Scriitori, Schenk a fost pînă de curînd și membru al Uniunii Scriitorilor din România, din care a demisionat, revoltat de faraonismul președintelui cu cinci mandate, N. Manolescu, și al ciracilor săi care au confiscat Uniunea în beneficiul lor personal. 

C.T.: În 1986 ai fost declarat persona non grata în România fiindcă îl criticai din Germania pe Nicolae Ceaușescu. S-a mulțumit cu atît Ceaușescu sau doar atît s-a văzut? 

C.W.S.: Desigur că nu s-a mulțumit! Am devenit în mod automat și „și dușman al poporului“ (vorbeam și la Europa Liberă); pînă în 1989 primeam scrisori anonime de amenințare cu moartea – cu litere decupate din ziare germane –, teroare telefonică noaptea. Securitatea germană dădea din umeri și-mi spunea să evit noaptea să merg pe stradă. Evident, era imposibil ca medic fiindcă la urgențe trebuia să ies. Nu mi s-a întîmplat nimic, slavă Domnului! 

C.T.: După 1990 ai fost „reabilitat“, premiat, medaliat și decorat. Totuși, anul trecut ai anunțat că te retragi din literatura română, iar anul ăsta ai demisionat și din Uniunea Scriitorilor din România. De ce, domnule? 

 C.W.S.: Am sperat, în naivitatea mea, că acest gest ar putea fi un semnal de alarmă și colegii de litere mă vor susține. Nu a fost așa! Niciodată nu m-au interesat premiile sau onorurile, doar literatura; dar dacă fac parte dintr-o uniune, atunci să fie dintr-una serioasă și interesată de soarta scriitorimii și a istoriei literare! E suficient că sînt membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și membru corespondent al Academiei Berlineze. 

 C.T.: De ce te-a tot atacat în România literară criticul Nicolae Manolescu, care e și președintele USR? 

C.W.S.: Atacurile au început încă din 1999 (vezi editorialul din România literară, numărul din 7-13 iulie 1999, anul XXXI), după care au urmat altele. Greșeala mea este că am fost în relații de prietenie cu rivalii lui Manolescu (Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Nicolae Breban, Marin Mincu, Dumitru Micu, Ovid. S. Crohmălniceanu, Valeriu Anania etc.), care au și scris studii masive despre mine și opera mea (Eseuri critice despre Schenk, Dionysos, ISBN 9783750440746). Am înființat împreună cu Laurențiu Ulici secția de traducere și promovare a literaturii române peste hotare, secție pe care Manolescu a desființat-o după preluarea puterii. La fel și o filială a diasporei în Germania, care și ea s-a dus pe apa sâmbetei. Mi-am zis la început că patru-cinci ani vor trece, dar iată că au trecut… douăzeci. Am încercat în repetate rînduri să-i atenționez că neglijează literatura română, că o țară se ridică prin cultură, dar cine să mă asculte? Scrisorile mele, chiar personale, au primit răspunsuri publice (fără drept de replică) cu atacuri, jigniri și – ce e mai trist – pline de minciuni. Astfel, printre altele (în România literară, nr. 31/2022), N. Manolescu a susținut că ar fi discutat cu mine îndelungat și că m-a crezut o persoană rezonabilă. Or eu nu am vorbit niciodată cu el. Mi-a retras stima! Nu trebuie să mai menționez faptul că niciodată nu am fost invitat la vreo manifestare culturală, în timpul domniei sale la conducere, de către centrala națională bucureșteană. M-am mirat că N. Manolescu nu mi-a atacat opera, nici măcar nu a pomenit-o vreodată, dar atacurile lui N.M. la persoană au depășit orice limită. Am sperat la un moment dat că mă va da afară din Uniune precum a făcut cu mulți; n-a făcut-o. Astfel, m-am hotărît să mă retrag eu, fiindcă în calitate de membru al USR eram aruncat în aceeași oală cu susținătorii unei organizații corupte, dezinteresate de destinul literaturii române și cu o securitate mai acerbă decît sub dictatură! Desigur că înainte de asta m-am mutat de la Filiala București la Filiala Iași; după un timp au venit și Ana Blandiana și Ioana Diaconescu. Cum să-i placă lui Manolescu asta? Un afront! 

C.T.: Ai tradus în germană sute de autori români – mulți contemporani, cu care ești prieten. Cum au reacționat la atacurile lui N. Manolescu? 

C.W.S.: Am tradus în primul rînd marii clasici și, evident, foarte mulți contemporani în ultimii 50 de ani. Numărul cărților depășește 150, iar numărul autorilor este peste 400. Am început cu Ienăchiță Văcărescu, Cârlova, Budai-Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Ștefan Octavian Iosif, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Emil Botta, Miron Radu Paraschivescu, Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, ca să continui cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana; lista ar fi prea lungă ca să o mai extind. Numele prietenilor nu le mai înșir fiindcă nu doresc să le creez neplăceri. Hotărîrea mea e absolut personală. Toate cărțile sînt controlabile (mai ales acum în era electronică) și majoritatea sînt –sau mai sînt – pe piața mondială, nu doar pe cea germană. Momentan lucrez la cea mai vastă antologie de lirică română, în cinci volume, de la începuturi și pînă astăzi, cu o masivă introducere în istoria literaturii române. Două volume sînt bune de tipar, la celelalte mai lucrez. Mulțumesc Nicolae Manolescu, mulțumesc USR și… adio! Colegii și prietenii din Uniune au reacționat așa cum se reacționează într-un sistem totalitar: prin tăcere! În particular, toți erau de partea mea, în public… mda, l-au (re)ales cu un maxim de voturi posibile, așa cum numai Ceaușescu a mai fost reales… Au fost cîțiva dați afară din USR, retrași sau membri UZPR care mi-au publicat drepturile la replică sau propunerile mele de restructurare a USR. România literară sub autoritatea lui Manolescu, prin Răzvan Voncu, nu mi-a dat nici un drept la replică susținînd, o altă minciună, că sînt supărat fiindcă nu am fost niciodată publicat în revista lor. Desigur că am fost publicat până în 1995, cînd am renunțat să mai trimit materiale, această publicație părîndu-mi-se prăfuită, învechită, ceea ce le-am și scris. 

C.T.: Spui într-o carte că la noi corupția s-a întins chiar și în Uniunea Scriitorilor. De jos în sus sau de sus în jos? 

C.W.S.: Nu la voi, dragul meu, la ei! Nu am generalizat niciodată fiindcă mai există verticalitate în România, dar și printre artiști, creatori de cultură și de frumos; din păcate, acestora li s-a pus călușul în gură și iată cine conduce țara, cine Uniunea, cine ICR-ul (-urile)! Peștele de la cap se împute. Dacă cei de sus își bagă mîna pînă la umăr, de ce nu și structurile de mai jos să nu-și bage mîna pînă la coate; cei de și mai jos, măcar mîna, iar mititeii de ce să nu încerce și ei marea cu degetul? 

C.T.: De ce crezi că, sub conducerea lui N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor susține că ar fi fost înființată printr-un decret stalinist în 1949, cînd atunci de fapt a avut loc deturnarea Societății Scriitorilor Români într-o instituție a statului totalitar? 

C.W.S.: A avut loc vreodată în România un real proces de destalinizare? De ce am fost acuzat că doresc să distrug Uniunea cînd mi-am exprimat doar speranța de reformare? Ce să mai distrug eu cînd totul e deja distrus? De ce am redevenit, de astă dată neoficial, persona non grata? Toate aceste întrebări îmi amintesc de perioada non grata a scriitorului român. Nu reușesc să diferențiez USR (Uniunea Scriitorilor Români) din Republica Populară Română, ulterior Republica Socialistă România, și USR (Uniunea Scriitorilor din România) din 1990. Cel puțin pînă în 1989 a existat, printre mulți alții, un Dumitru Popescu (supranumit „Dumnezeu“) care tăia și spînzura. Scriitorii știau cu cine au de-a face și ori se dădeau de partea lui, ori se fereau de el ca de dracul. Manolescu l-a moștenit cu toți ciracii săi, și cei ce înainte erau proletcultiști, nu popescieni, acum se numesc – sau tîrziu se vor numi –manolescieni. E o situație mult mai gravă decît înainte de ’90, iar această parte a culturii române, dacă va continua să se afle sub această conducere, își va reveni eventual în 50 de ani. Înainte toți știau de Ceaușescu și în mod automat de Dracula; acum, cei mai „cultivați“ îl confundă și pe Dracula cu Frankenstein, ambii fiind plasați în Transilvania și nu în România! Cu ce să se mai impună săraca mea țară natală în lume? Și literatura i-a fost luată de o șleahtă de inconștienți ce domină asupra ei, cu un faraon matusalemic și barzi ce-i cîntă-n strună.

CHRISTIAN W. SCHENK A DEMISIONAT DIN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.

Un mare scriitor, CHRISTIAN W. SCHENK, jignit incalificabil de părerologul despot Nicolae Manolescu Apolzan, și-a anunțat demisia din Uniunea Scriitorilor din România. Anunțul a fost lansat în publicația ,,Jurnalul Bucureștiului”, în ziua de 15 iunie 2023 https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/scrisoare-deschisa-d-lui-nicolae-manolescu-la-retragerea-mea-din-usr-uniunea-scriitorilor-din-romania-corespondenta-de-la-poetul-si-traducatorul-trilingv-brasovean-dr-dr-christian-w-schenk-mem/  și preluat de scriitorul LIVIU ANTONESEI:  https://antoneseiliviu.wordpress.com/2023/06/12/christian-schenk-scrisoare-deschisa-domnului-nicolae-manolescu-la-retragerea-mea-din-usr/ 

Distinsul scriitor a ținut să precizeze: ,,Nu vreau să fiu acuzat că fac parte dintr-o organizație coruptă și putredă până la rădăcini! Îmi ajunge că sunt membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și Membru Corespondent al Academiei Berlineze! Nu încetez să respect și să promovez literatura română cu care, din păcate USR nu mai are nimic, nici în clin, nici în mânecă!” 

Nu l-am cunoscut pe domnul CHRISTIAN W. SCHENK, scriu aceste rânduri din solidaritate literară, în prețuirea unei mari personalități culturale. 

Nu e bine ceea ce se întâmplă în Cultura Română contemporană. E foarte rău, e foarte rău! O organizație care nici măcar nu are act legal de înființare, Uniunea Scriitorilor din România taie și spânzură alandala, în spațiul cultural autohton, după cum are chef gașca de fițoși cocoțată, la vârful ei, pe grămezile uriașe de bani publici. 

Că parazitează ca paraziții, șmecherii fac însă pe nebunii! Și cum să nu te desparți de o astfel de organizație cu un pronunțat caracter infracțional? Nici eu nu am vrut să le fiu părtaș, și i-am lăsat în plata Domnului, în anul 2010. 

Preiau și public și eu, mai jos, scrisoarea publică a scriitorului CHRISTIAN W. SCHENK,:

,,Domnule profesor Nicolae Manolescu! După decesul prematur a lui Laurențiu Ulici, Uniunea Scriitorilor din România USR) nu a mai făcut nici un schimb cultural, nici măcar nu mai există o secție de traducere și promovare a literaturii române peste hotare. După atacul dvs. la persoana mea și nu opera, în editorial (vedeți editorialul din „România literară” nr. 7-13 iulie 1999, Anul XXXI), și după „preluarea puterii” de către dumneavoastră, eu am fost nevoit să mă retrag de la Filiala București și să mă mut la Filiala Iași. 

În toată această perioadă nu numai că am fost absolut ignorat de „Centrală”, dar și atacat de domnia voastră (evident tot la persoană! Recitiți România literară nr. 31/2022) 

Infatuarea dvs. cu care ați reușit să infestați literatura ultimelor trei decenii și să exacerbați cele mai primitive sentimente ale scriitorilor care, până la „domnia” voastră, mai mergeau cu fruntea sus! 

La urma urmelor, în ceea ce mă privește pe mine, e foarte simplu; puteți citi mai jos realizările mele, în primul rând pentru literatura țării mele natale chiar dacă sunt plecat de aproape 50 de ani de acolo în Germania unde mi-am absolvit și studiile universitare, unde mi-am practicat meseria și unde m-am realizat. 

Problemele plecării mele au fost de conjunctură, dar nu am încetat o clipă să promovez literatura țării! Retragerea mea nu are nici o legătură cu proiectele la care lucrez în prezent sau pe viitor! 

Ca fost redactor-șef la revista „Convergențe românești” am atacat regimul ceaușist, am atacat printre altele și acele monstruoase „urbanizări”, ca în anul 1986 să fiu declarat persona non grata, titlu de care am scăpat, împreună cu alții, prin invitația la Cotroceni de către „Frontul Salvării Naționale”. Până la venirea dumneavoastră la conducerea USR totul a mers bine, după care, de astă dată, am redevenit (neoficial) tot persona non grata a acestei „uniuni” prin bunăvoința domniei voastre! Tentaculele „Centralei”, în frunte cu dumneavoastră, au ajuns la toate filiale și între timp, evident, și la Filiala Iași! 

Nu pot înțelege eu de ce guvernul nu secționează astfel „alunecări” nocive! 

Cu aceste rânduri doresc să-mi anunț retragerea din Uniunea Scriitorilor din România. Evident că cererea de retragere o voi trimite și Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor! Semnez, din păcate fără stima care în mod normal s-ar fi cuvenit.” 

                                                                               CHRISTIAN W. SCHENK

WALTER ÜBELHART VINE DIN ȚINUTUL ÎNDEPĂRTAT AL MARILOR SCRIITORI

 WALTER ÜBELHART  - ”ÎN AFARA CERCULUI” - ROMAN

                   

                    Încerc, de mai multă vreme, să scriu o cronică a romanului ,,În afara cercului”, semnat de Walter Übelhart, o carte importantă pentru cultura română și importantă (prin natura temei și prin abordarea ei), pentru spațiul cultural european. Aceasta e motivația principală care m-a determinat în încercările mele. Încercări într-o incursiune deloc facilă, având în vedere dimensiunile ezoterice ale cărții. 

                    Pe de altă parte, simplitatea relatărilor romanești ale lui Walter Übelhart, accesibile publicului larg cititor, cuceritoare prin acuratețea stilului, e o altă motivație, fiindcă autorul are capacitatea specială a adresabilității pe diferite frecvențe. 

                    Am parcurs cartea ca pe un reper, reper de construcție literară, de arhitectură livrescă, dar, în sedimentare, reper pentru căutările celor mai potrivite semantice întru înțelegere. Într-o cronică, încercarea de a păstra maxima responsabilitate a tratării unei lucrări, mă rog, apropierea de obiectivitate și păstrarea obiectivității, te obligă, nu doar la conservarea respectului față de cunoașterea și munca autorului, nu doar la respectul datorat cititorilor - poți bâjbâi în căutările tale de cititor-cronicar, poți să te înșeli cu privire la unele mesaje ale cărții, poți deturna sensuri, din neatenție, ori din necunoașterea profundă a unor lucruri - și, în consecință, îl poți turmenta pe nobilul căutător de lecturi. Idem, cronicar fiind, ai putea cădea în capcana de a te pretinde un cunoscător savant, pedagog de cititori.                                  

                    Aceaste griji mi-au stat alături, dar m-au ajutat în încercările mele, fiindcă cel de-al doilea roman al lui Walter Übelhart, ,,În afara cercului”, la fel ca și primul, ,,În umbra lui Shakespeare”, e provocator de exerciții spirituale. Și am ales să realizez o cronică a acestui roman, în proprietatea uzitată a termenului, în înțelesul lui de comentariu, cu unele considerații.

                    După ce am lecturat prima sa carte, l-am căutat pe scriitor și am reușit să îl cunosc. Dacă rostim cuvântul NORD, unii dintre noi putem înțelege, printre altele, magnetismul idealizat în acele ceasornicului. Dar când spunem că Baia Mare se află în Nord, privim dinspre Sud... cât de mult ne putem îndepărta înspre Sud, prin urmare, privind dinspre Sud, Baia Mare va fi în Nord, însă există un loc anume, în Baia Mare, de unde se poate vedea limpede Nordul, doar cu ochiul, fără lunetă, fără ochean. În Baia Mare trăiește și scrie Walter Übelhart. 

                    În acel loc lucrurile par scurse din secundarul unui vechi ceasornic, agățat, de niște meseriași, ascunși în timp, pe turla unei biserici dispărute, mai aproape de Soare, mai aproape de Lună, cu un secundar care le arată clipa și surâsul eternității celor care au vederea clară în minte și în inimă - un secundar descris de Walter Übelhart în primul său roman, ,,În umbra lui Shakespeare” și, mai apoi, în ecranizarea înfăptuită împreună cu bunul său prieten, regizorul Tárkányi János. 

                    Romanul ,,În afara cercului” pare a fi o foarte subtilă întoarcere la romanul ,,În umbra lui Shakespeare”, dar nu e vorba, aici, doar despre o metaliteratură. Posibil să găsim, însă, instrumente de decriptare asemănătoare mașinilor de ceață de pe platourile de filmare – ele pot fi utile, pentru o bună percepție, pentru un bun mesaj, chiar dacă ,,tulbură” cadrul. De aceea, întoarcerea din volumul ,,În afara cercului” la primul volum ,,În umbra lui Shakespeare” poate conduce spre o ,,confuzie” a planurilor (,,dibuite”). Timpul de Ieri se confundă cu Timpul de Astăzi, într-un fel. Poveștile se împletesc, sfoară, cititorul alunecă, plăcut, în fața, ori înlăuntrul cercetărilor, decodărilor, decriptărilor, împovărat cu bucuria căutărilor. Dacă privim dinspre metaliteratură, nu greșim, dar nu este totul. 

                    În romanul ,,În afara cercului”, relatarea are un ritm alert, lectura te ține cu sufletul la gură și, ca fir roșu al cărții, timpul verbal este Prezentul, conjugarea făcându-se la Persoana I, ceea ce îi facilitează cititorului accesul la perspectiva filosofică a autorului (personaj principal, și el, alături de Cunoaștere, al cărții), astfel încât cititorul participă, în conjunctura lecturii, în calitate de camarad literar, la acțiune. Stilul combină însă timpii verbelor, funcție de alternanța celor două planuri ale descrierilor, fiindcă avem prezentată o acțiune ,,detectivistică” în realitatea de astăzi ,,suprapusă” peste fapte și acțiuni petrecute într-un trecut ,,misterios”, acolo unde grila temporală determină o relatare impersonală, preferat fiind Perfectul simplu. 

                    Detașarea planurilor temporale se revarsă ca într-o oglindă în interferența lor, grație căutării descifrării ,,evenimentelor”, grație semnificațiilor care conduc personajele în semnificații, în semnificant. Dacă eveniment este însuși simbolul - cu psihologia lui – cunoaștere depozitată în ,,carapacea” lui și provocatoare de evenimente; evenimente depozitate în el și provocatoare de cunoaștere. Ce fel de cunoaștere, însă! Căutările, și prin (sau mai ales), întâmplările zilelor de Astăzi, privesc întâmplări petrecute cu vremuri în urmă și persistența seculară a lor. Walter Übelhart întâmpină ,,evenimentele”, unele par banale, aparent dezvăluitoare, însă dezvăluirile sunt ale sale, rod al creativității sale, al puterii sale de înțelegere și al puterii sale de expresie. Din înfățișările lucrurilor pe care le primește, Walter Übelhart înfățișează. Din evenimentele petrecute (,,atunci” sau ,,astăzi”), Walter Übelhart creează ,,de la sine” spectacolul evenimentelor ,,descrise” ori ,,scriitoare”. Fiindcă ,,evenimentele” sunt destine și Walter Übelhart vine din ținutul îndepărtat al marilor scriitori. 

                    În romanele lui Walter Übelhart avem o extensie a unei Gândiri hermeneutice, dintr-un îndepărtat Trecut, ca dintr-o Lume care nu mai există, reînviată în chipul unui Prezent în care însemnele ei poartă nostalgiile și le (re)generează din-înspre ținutul mitic al Vieții spirituale, în sublima și eterna aventură a omului pe tărâmul întrebărilor. 

                   Iar ,,locurile” - ,,Aici” ori ,,Acolo” ori ,,Dincolo” - pot fi așa ori altfel, grație drumurilor parcurse înspre ele, iar drumurile parcurse sunt înfăptuiri, după cum drumul către Aletheia al lui Walter Übelhart e o punte dinspre ,,lumea de astăzi” către ,,lumea de atunci”, în reiterarea drumului dinspre ,,lumea de atunci” către ,,lumea de astăzi”, revigorare a ideilor care au dăruit și dăruiesc noblețe naturii umane.

WALTER ÜBELHART ,,ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE” ȘI FILMUL REGIZAT DE JÁNOS TÁRKÁNYI ,,THE SILVERSMITH” (,,ARGINTARUL”)

ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE 

Scriitorul Walter Übelhart, plecat pe drumul întocmirii unei monografii a satului Băiuț, cândva, într-o zi de 1 Noiembrie, de Ziua Morților, în cimitirul localității (situată la 50 de km de Baia Mare), unde se află înmormântați părinții săi, a fost întâmpinat de un domn pe nume Willy, care i-a arătat o monedă a localității Băiuț, emisă la 1630. Căutând să afle cine a bătut moneda, a descoperit că, la acea vreme, existase un argintar în Baia Mare, Ion Argintarul, care emigrase, ulterior emisiei monedei, în Anglia. Scriitorul, în dorința de a afla cine fusese Ion Argintarul, colaborează cu amicii săi, un detectiv particular, doi istorici și un prieten pasionat de parapsihologie și pornește în identificarea lui Ion Argintarul, mort cu patru sute de ani în urmă: 

Johannes Banfi Hunyades (Bánfihunyadi János, cu unul dintre pseudonime Hans Hungar; 1576, Baia Mare – 28 august 1646, Londra), fiul Episcopului lutheran de Baia Mare, Benedict Banfi Hunyades, autor al câtorva lucrări de Teologie. Cunoscut este faptul că Johannes Banfi Hunyades devenise, la Londra, un personaj extrem de complex, remarcându-se în cercurile academice de acolo, dar Walter Übelhart a descoperit că, în Capitala Regatului Britanic, Banfi Hunyades s-a aflat în cercurile apropiate de William Shakespeare. 

Uluitoarele asemănări de nume, întâmplări și morfologii mitologice din legendele românești cu eponime și desfășurări epico-dramatice din Opera lui Shakespeare îl fac pe scriitorul Walter Übelhart să studieze ipoteza în care Johannes Banfi Hunyades (profesor de Botanică, Matematică și Filosofie la Gresham College din Londra, traducător din Limba Germană, renumit chimist și alchimist, metalurg, aurar, metalograf, gravor și pictor, inventator – printre altele, a dinților artificiali și a unor diferite tipuri de vopsele - căutător de Antimoniu, student al Mercurului și al secretelor Transmutației), ar fi putut avea o influență importantă asupra lui Shakespeare, sau chiar o traspunere a basmelor și legendelor românești în opera marelui clasic, ținând cont de faptul că, în anturajul actorului, era singurul personaj, din arealul originar al lor, capabil să fie ,,mesager” cultural al Tradiției din Estul Europei pentru cercul shakesperean. 

Similitudinile dintre temele și numele personajelor din Opera marelui Will și folclorul românesc l-au condus pe Walter Übelhart la rezultate uluitoare și și-a finalizat studiile prin elaborarea unei cărți, pe care a ținut-o în sertar vreme de un an, înainte de a o publica. Din pricina curajului tezei (demonstrată admirabil), având în vedere posibilitatea de interpretare subiectivă a ei, scriitorul a așezat-o într-o formă romanescă, ceea ce (fie-ne permisă aprecierea: potențează caracterul metafizic al relevanțelor, evidențelor, în spiritul Epocii descrise dar, mai ales, al personalității lui Johannes Banfi Hunyades și al grupului din umbra lui William Shakespeare). 

Walter Übelhart își conduce lectorul pe căile pavate cu elementele misterioase și simbolice ale elaborării uneia dintre cele mai importante Opere literare ale Europei. Ar fi avut Walter Übelhart posibilitatea să realizeze un tratat, cu toate argumentele, probele, enumerate și descrise în carte, totuși, a preferat o prezentare beletristică, în defavoarea uneia seci, de expozeu savant, poate academică. 

Astfel încât, cartea ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE favorizează un factor extrem de important pentru rezultatele cercetării: ilustrarea fericit realizată, prin mijloacele stilistice ale scriitorului, a atmoferei și conjuncturilor timpului în care a fost scrisă Opera lui Shakespeare. În felul în care este construită cartea, vom putea aprecia, de asemenea, modestia lui Walter Übelhart, care nu emite pretenția unui ,,adevăr absolut”, chiar dacă excelează (zicem noi) în etalarea multitudinii dovezilor. 

Cercetătorii au evidențiat, în ultimele decenii, misterul elaborării Operei lui William Shakespeare. S-au scris tomuri întregi pe seama discrepanței dintre un personaj actor, ca William Shakespeare, și opera covârșitoare care îi era atribuită acestuia. În primul rând, s-a subliniat că nu există nici un manuscris al operelor lui Shakespeare și s-a consemnat, astfel, un pseudonim al ,,unui” scriitor genial, dornic, din diferite motive, de anonimat. 

S-au elaborat studii pe această temă, s-au realizat filme documentare și filme artistice. Întrebării: cine a creat operele atribuite lui William Shakespeare? - cercetările istoriografice au propus diverse și posibile răspunsuri veridice: filozoful Francis Bacon, Sir Roger Manner, conte de Rutland, Cavalerul William Stanley, Edward de Vere, conte de Oxford, poetul şi dramaturgul Christopher Marlowe, Mary Sidney Herbert, Contesă de Pembroke și (mai puțin credibil) poetesa Emilia Lanier ori Sir Fulke Greville. 

Dezbaterile și supozițiile continuă și astăzi, cu privire la cel care a fost adevăratul autor, dar, în această paradigmă, Walter Übelhart are o intervenție în care precizează un grup de 7, grup din care făcea parte, marcant, alchimistul Johannes Banfi Hunyades – un cerc al celor mai de sus, cărora îi adaugă pe actorul și poetul Ben Jonson, Sir Walter Raleight, parlamentarul Thomas Sackville, Lord Buckhurst, tipograful James Roberts și pe liderul actorilor din Teatrul ,,Globe”, Richard Burbake. 

ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE este un roman documentar, rod al unei cercetări îndelungate și minuțioase în arhive și în biblioteci din țară și din Anglia. După cinci ani de studii și de căutări istorice, romanul nu exprimă însă doar o muncă asiduă depusă în căutarea și parcurgerea filelor îngălbenite de vreme ale documentelor, ci și frământările autorului, prins în ,,mrejele” descifrărilor semnelor și mesajelor din ermetismul care a caracterizat Epoca, în încercarea de a reconstitui spiritul acelor timpuri vechi, lăsându-se călăuzit de Logică, de raționamentul documentaristului și de acribia pe care o are devoțiunea față de Adevăr. 

Expusă în beletristică, tema prinde culoare, atmosfera Vremii e reînviată de sintaxa bogată în mijloace stilistice variate, excelent folosite de scriitor, care își lasă imaginarul liber să pulseze în orizontul descrierilor peisajelor, situațiilor și dialogurilor personajelor. Tehnic, Walter Übelhart își construiește literatura glisând epicul în alternanța planului contemporaneintății cu cel al timpului istoric din vremea lui Shakespeare. Valențele creativității și ficționalului devin instrumente de penetrare a acelui timp, ajutându-l să se transpună în acel timp, ca într-o călătorie în timp, pentru a putea înțelege acel timp, cu oamenii lui și cu faptele lor. 

Pe de altă parte, în planul descris al contemporaneității noastre, de unde autorul pleacă în această ,,călătorie”, oarecum ,,fantastică”, relevă intrumentarul unui realism literar bine folosit, în favoarea bucuriei lecturii. Prin urmare, avem de a face cu relatarea unui scriitor din prima pătrime a Secolului XXI despre ,,călătoria” sa, ,,la propriu”, într-un Secol dintr-o altă Vreme, într-o investigație uluitoare, istorică și simbolică. Din Nord în Nord. Din Nordul României în Nordul Europei. Sunt câteva căi de lectură: literară (reînnoirea instrumentelor tradiționale ale romanului); mitologică (magică); și altele, care țin de hermeneutică. Când avem de a face în Artă cu autenticitatea? – atunci când publicul e transformat de către autor în martorul emoționat al căutărilor sale, al trăirilor sale, și asta înseamnă împărtășire, adică inițiere. 

În romanul lui Walter Übelhart întâlnim autenticitatea. Cititorul devine confratele autorului și literatura comuniune, pe ,,drumul” ce trebuie parcurs înspre aducerea ,,în lumină” a unui personaj ,,rămas” în ,,anonimat”. Din acest punct de vedere, se reflectă o frumoasă tălmăcire din limba misterelor, dar: tălmăcire cu semnificație, la rândul ei tălmăcită de Estetică, fiindcă romanul ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE decriptează, deși, totodată, cum, de altfel, și solicită autenticitatea, lasă, pe alocuri, să i se întrevadă propriile linii de mister, pe fondul unui fapt: acest roman nu este menit să demoleze o mitologie seculară ci să șlefuiască, înspre o și mai puternică strălucire, paradigma epocală William Shakespeare. 

FILMUL THE SILVERSMITH (ARGINTARUL) Filmul s-a construit cu un buget mic, al lui Walter Übelhart, dar prin elanul prietenilor săi, care, indiferent de profesiile lor, au devenit actori ai filmului cărții lor preferate, interpretând, voluntar, rolurile personajelor romanului - un concept pe care autorul l-a inaugurat sub numele de Book Fan Acting (o fascinantă provocare a cititorilor unei cărți de a interpreta roluri din cartea lecturată), alături de conceptul Book Fan Creating (invitația publicului de a creea diverse forme artistice în urma lecturării cărții), printr-o ,,colaborare emoțională” la un act de creație ,,comună”, în prelungirea stării de spirit al cărții și ecranizării ei. 

Încrezător în Legea atracției universale, Walter Übelhart a pornit la drum, generând un Fenomen, în ,,incidență și coincidență” cu relevarea ,,acelui” istoric al genezei Operei shakespeareene, aportul cauzalitate-efect fiind expresiv în permanenta căutare; cu fiecare răspuns, ivindu-se o altă întrebare, în spiritul a ceea ce înseamnă moștenirea Shakespeare, o cercetare cât de acribică, o pătrundere în analiza firii umane, în chimia Elaborării (Labor). Și, după un pas, un altul. Așa se face că întâmplările survin într-o anumită ordine - Johannes Banfi Hunyades fusese, de altfel, fiu de Lutheran, având, ,,aievea”, conștiința predestinării. Acțiunile cultural-enzimatice ale romancierului stârnesc un nou avânt, după un altul, și determină ,,noi întâmplări”, o ,,întâmplare” (relatată în mai multe rânduri și în diverse semnificații), fiind aceea a întâlnirii cu regizorul János Tárkányi. 

János Tárkányi (n.1970) este Lector universitar al Facultății de Teatru şi Film din cadrul Universității ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, la Departamentul Maghiar de Film, un maestru al imaginii de film, licențiat al Academiei de Teatru şi Artă Cinematografică din Budapesta, secția Imagine de film şi TV, tehnică TV; Doctor în Comunicare vizuală și Master în Comunicare mediatică, având o măiestrie (tehnică) dobândită în mulți ani de practică a operatoriei de televiziune și a editării imaginii de film, fiind realizatorul a zeci de documentare, sute de emisiuni și de programe pentru Societatea Română de Televiziune, fiind el însuși un spirit cultural enzimatic, participând la crearea secţiei de Arte Plastice din cadrul Universității Creștine ,,Partium” din Oradea (unde a activat ca asistent universitar și coordonator de proiecte), și a secției Fotografie Film Media al Universității ,,Sapientia” din Cluj-Napoca, fiind membru, al Societății de Elită Profesională H.S.C. - Societatea Maghiară a Cinematografilor, afiliată IMAGO – European Cinematographers. 

THE SILVERSMITH (ARGINTARUL) este primul film artistic de lung metraj al lui János Tárkányi, magistral debut, încununat cu o recunoaștere internațională extraordinară – filmul fiind premiat la: Best Istanbul Film Festival (Turcia); Druk International Film Festival (Bhutan); Indo Singapore International Film Festival (Singapore); Stockholm City Film Festival (Suedia); Five Continents International Film Festival; Oasis Inter Continental Film Festival (India); Gona Film Awards (India); Uruvatti International Film Festival (India); Europe Film Festival (UK); Golden Sparrow International Film Festival (India); Latitude Film Awards (UK); Florence Film Awards (Italia); 

primind Mențiuni de onoare la Athens International Monthly Art Film Festival (Grecia); Art Film Awards - Monthly Competition (Macedonia); Golden Harvest Film Festival (Japonia). 

THE SILVERSMITH (ARGINTARUL) s-a aflat în finala festivalurilor de film: Prague International Monthly Film Festival (Cehia); Asian Cinematography AWARDS (ACA) (India); Kosice International Monthly Film Festival (Slovacia); Sweden Film Awards (Suedia); Luleå International Film Festival (Suedia); Eurasia International Monthly Film Festival (Rusia); Hollywood Gold Awards (SUA); Portofoliul cuprinde prezența filmului în semifinalele de la: AltFF Alternative Film Festival (Canada); The Continental Film Festival (Spania); European Cinematography AWARDS (ECA) (Olanda); New Cinema - Lisbon Monthly Film Festival (Portugalia); Esoteric International Film Festival (Rusia); Cannes World Film Festival (Franța). De asemenea, filmul a fost nominalizat la: Uganda Film Festival(Uganda); Paris Film Festival (Franța). A fost selectat la: Onyko Films Awards (Estonia); Gutterbliss Temporary Testival (SUA); First-Time Filmmaker Sessions Eastern Europe Film Festival (România); IPIFF Independent Producers Indie Film Festival (România); Anatolia International Film Festival (Turcia); Iconic Images Film Festival (Lituania); Istambul Film Awards (Turcia); Berlin Indie Film Festival (Germania); Milan Gold Awards (Italia); New York Movie Awards (SUA). 

Gândirea artistică a lui János Tárkányi este congruentă celei a lui Walter Übelhart. Regizorul a organizat cele mai, ,,aparent”, nesemnificative detalii, coordonând fluxul acțiunii într-o albie a nuanțelor de mare strălucire. Aici e finețea! Stăpânirea perfectă a tehnicilor de filmare, împletită cu spiritul inovativ și capacitatea de identificare a soluțiilor optime - i-au oferit regizorului o ,,găselniță” ingenioasă profesional, de mare sprijin în munca sa cu actori de circumstanță, oferindu-le acestora curaj și posibilități interpretative, transformându-le autenticitatea și calitățile native în valori cinematografice. 

Credem că o atare însușire (de a lucra cu peste 60 de actori, care în viața lor nu au mai apărut pe o scenă, măcar – o performanță uriașă), tușează talentul lui János Tárkányi, valorizându-i disponibilitățile psihice și capacitățile de creație. Nici condițiile de austeritate tehnică nu l-au intimidat pe regizor, construind evenimente de peliculă festive. 

Scrierea cărții și realizarea filmului reflectă amintirea unor fapte de creație săvârșite într-un trecut îndepărtat și romantic, pentru ca viitorul să fie sedus, întru noblețe spirituală.

CAZUL U.S.R. VERSUS HERTA MÜLLER - ÎN PRESA GERMANĂ:

,,MADE FOR MINDS”/ 20.04.2018

http://www.dw.com/de/herta-m%C3%BCller-opfer-rum%C3%A4nischer-eitelkeiten/a-43470570

Herta Müller - Opfer rumänischer Eitelkeiten

HERTA MÜLLER - VICTIMĂ A 

VANITĂȚII/ ORGOLIILOR ROMÂNEȘTI

Herta Müller: "Cel ce mă calomniază dovedește dragostea de acasă"

O farsă românească

                    Dar farsa are o repercusiune proastă în România, pentru ca a deschis-o doar la momentul noilor alegeri pentru managementul asociației. Vechea echipă condusă de jurnalistul și criticul literar Nicolae Manolescu se simte brusc legată de statute - la 28 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Alți autori vorbesc despre un scandal. Mai degrabă decât să fie mândri de a avea un laureat al Premiului Nobel în rândurile lor, conducerea ar căuta sprijin din partea reporterilor care sunt în parte scriitori nesemnificativi, dar foarte "patrioți".

                   În rețea, dar și în unele publicații pertinente, a fost lansată o campanie populistă de calomnie împotriva lui Herta Müller, de la atacuri personale până la denigrarea Premiului Nobel. Iată doar două exemple de opinii în ziarele românești, dintre care prima este antisemită: "Evreii sunt de obicei destul de urâți, dar Fat Herta îi bate pe toți!" Sau: "Nu avem nevoie de laureații Nobel care să nu-și plătească datoriile, să rămână în Germania și să nu se creadă mai deștepți decât noi!"

                  Adevărul Hertei Müller - și anume: "Cel care mă calomniază, dovedește dragostea lui de acasă". La 31 de ani de la plecarea scriitoarei Herta Müller din vechea ei țară, România. Și fiecare glumă se oprește acolo.

ARTICOLUL INTEGRAL

http://www.dw.com/de/herta-m%C3%BCller-opfer-rum%C3%A4nischer-eitelkeiten/a-43470570

HERTA MÜLLER - VICTIMĂ A VANITĂȚII/ ORGOLIILOR ROMÂNEȘTI

                 

Câștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură germană, Herta Müller, a fost suspendată de Asociația Scriitorilor din România. Dar ea nu a fost niciodată membru prin admiterea ei. O problemă politică cu consecințe.

                  Se pare că este una dintre cele mai vesele glume ale postului de radio fictiv Radio Erevan din epoca comunistă: Este adevărat că conducerea partidului i-a dat merituosului Ivan Ivanovici o mașină? Răspuns: În principiu da! Dar nu i s-a dat, i s-a luat. Scandalul recent din jurul Uniunii Scriitorilor din România se dezvoltă într-o manieră similară - iar accentul se pune pe câștigătoarea premiului Nobel, Herta Müller.

                  Ea vine din Banat, o regiune din vestul României, și a fost deja cunoscută ca tânără autoare în patria ei, înainte de plecarea ei în Republica Federală Germania, în 1987. Ea aparține minorității germane a șvabilor din Banat. Împreună cu unii colegi scriitori ai "Grupului de acțiune Banat", a fost vizată de temuta Securitate, poliția secretă a dictatorului comunist Ceaușescu, în principal datorită textelor sale critice.

Un membru despre care nu știa

                  Primul său volum de proză "Niederungen" a fost publicat cenzurat, în 1982, în București și a făcut ocoluri în Germania, unde a fost publicat de Editura Red Book, în 1984 - necenzurat. Spionajul sporit și hărțuirea din partea Securității au avut drept consecință calomnierea sa și amenințările. "Cel care m-a calomniat mi-a dovedit dragostea față de patria sa", a spus ea într-un interviu FAZ. Acest lucru nu pare să-și fi pierdut tristețea până astăzi.

                 Cu câteva zile în urmă, Herta Müller, care locuiește la Berlin, a aflat că a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor din România pentru că nu și-a plătit taxa anuală. Măsura nu îi afectează numai pe acești membri, ci și pe alți autori, dintre care unii - precum Herta Müller sau colegul scriitoarei, bănățeanul William Totok - care trăiesc în Germania. Mai târziu, asociația a vorbit despre o "suspendare".

"Este o glumă?" 

                 Asta a fost prima reacție a laureatei Nobel la știri. Iată ce declara scriitoarea pentru DW (Deutsche Welle): "Nu știam că eram în Uniunea Scriitorilor din România, nimeni nu m-a întrebat dacă aș vrea să mă alătur și nimeni nu mi-a spus că, din orice motiv, am fost acceptată". În plus, nu au primit niciodată o cerere de plată a comisioanelor de membru.

Teatrul absurd

                Cu toate acestea, când trăia în România, ar fi trebuit să primească o propunere de includere a ei în asociație. La acea vreme, ea și-a făcut înregistrarea dependentă de cea a altui autor al Banatului, William Totok. Pentru că acest lucru nu a fost înregistrat, ea nu s-a alăturat. De atunci, ea nu mai are nici o legătură cu această organizație. ,,Și după aceea, nu mi-am exprimat niciodată intenția de a deveni membru al asociației” - conform declarației sale - ,,Cum ar trebui să numiți acest teatru absurd? Într-o zi, cineva decide peste capul meu și mă face responsabilă pentru ea. Procese democratice nu sunt cu siguranță", spune Herta Müller.

                 Într-o conversație cu DW, William Totok a confirmat faptele. Și totuși, cum se explică faptul că ambii autori - și nu doar ei - funcționează ca membri ai asociației? "După răsturnarea lui 1989" - a spus Totok - "asociația nou-înființată a scriitorilor a luat ca un semn de deschidere mai mulți autori ai exilului, dar fără să îi notifice oficial". Chiar și cu el nu a fost niciodată o solicitare de plată pentru taxa anuală primită.

O farsă românească

                 Dar farsa are o repercusiune proastă în România, pentru ca a deschis-o doar la momentul alegerilor noi pentru managementul asociației. Vechea echipă condusă de jurnalistul și criticul literar Nicolae Manolescu se simte brusc legată de statute - la 28 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Alți autori vorbesc despre un scandal. Mai degrabă decât să fie mândri de a avea un laureat al Premiului Nobel în rândurile lor, conducerea ar căuta sprijin din partea reporterilor care sunt în parte scriitori nesemnificativi, dar foarte "patrioți".

                 În rețea, dar și în unele publicații pertinente, a fost lansată o campanie populistă de calomnie împotriva lui Herta Müller, de la atacuri personale până la denigrarea Premiului Nobel. Iată doar două exemple de opinii în ziarele românești, dintre care prima este antisemită: "Evreii sunt de obicei destul de urâți, dar Fat Herta îi bate pe toți!" Sau: "Nu avem nevoie de laureații Nobel care să nu-și plătească datoriile, să rămână în Germania și să nu se creadă mai deștepți decât noi!"

                 Adevărul Hertei Müller - și anume: "Cel care mă calomniază, dovedește dragostea lui de acasă". La 31 de ani de la plecarea scriitoarei Herta Müller din vechea ei țară, România. Și fiecare glumă se oprește acolo.

ȘEFUL PARAZIȚILOR, NICOLAE MANOLESCU, VERSUS HERTA MÜLLER

„Glumiți? Nu știam că fac parte din
Uniunea Scriitorilor din România.
Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fac parte
din Uniune și nimeni nu m-a anunțat
că sunt membru. Când s-o fi întâmplat asta?
Și nu am primit niciodată
cerere să plătesc cotizația.”

IUBIȚI CONFRAȚI ȘI IUBIȚI CITITORI,

             zilele acestea, scriitoarea Herta Müller a fost târâtă de către Nicolae Manolescu într-o situație umilitoare, fiind suspendată, pentru neplata cotizației, dintr-o calitate pe care nu o avea, aceea de membră a Uniunii Scriitorilor din România. Nicolae Manolescu nu a reușit în viața lui (care se apropie de 80 de ani) să scrie o singură nuvelă, însă a simțit nevoia organică să o sancționeze, absolut din senin, pe marea romancieră, și nu din punctul de vedere al dogmatismului părerologiei lui, ci din punctul de vedere al unui Șef peste scriitori.

                        Herta Müller nu a fost niciodată membră a Uniunii Scriitorilor din România, dar senilul Nicolae Manolescu a suspendat-o din această organizație. Cât hilar și cât absurd, aici la Porțile Orientului!

                        Cât de mult înseamnă pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din România un scriitor?

                        Pe data de 12 aprilie anul curent, Nicolae Manolescu și Dan Lungu, aflați la Craiova, în campanie electorală pentru ,,președenția U.S.R.”, asistau la alegerile din filiala Dolj a acestei organizații, acolo unde președinte de filială a fost ales scriitorul Jean Băileșteanu. Noul președinte al filialei Dolj s-a bucurat de reușita sa, însă, într-a treia zi, s-a întâmplat să moară. Jean Băileșteanu a fost înmormântat, dar nici Nicolae Manolescu și nici Dan Lungu și nimeni din partea ,,oficială” a U.S.R,, nici până azi, nu au semnat vreun necrolog pentru fostul lor coleg de breaslă, preocupați fiind de propriile ,,candidaturi”. Să îi fie țărâna ușoară lui Jean Băileșteanu!

                      Deplângem starea jalnică a gestiunii actelor și manifestărilor culturale de către statul nostru. Deplângem situația deplorabilă în care se află Uniunea Scriitorilor din România, organizație care se legitimează, cu nonșalanță și obrăznicie, de la un act de așa zisă înființare a ei de către puterea bolșevică la 1949. U.S.R. a rămas o organizație ilegală și după 28 de ani de la abolirea Dictaturii proletariatului. 

                      U.S.R., prin statutul său, dat publicității, nu recunoaște actuala Constituție a României, nu recunoaște statul democrat și declară, incredibil, cu aroganță stalinistă, că nu se supune legilor în vigoare ale țării. Dar U.S.R. se comportă, paranoic și totalitar, ca un organism de cenzură a creației culturale. 

                      Din 1990, această organizație a „înghițit” sume astronomice din banii publici, răsplătindu-i pe susținătorii vechiului regim, pe activiștii Partidului Comunist, pe ofițerii acoperiți sau descoperiți ai Securității și pe turnătorii și informatorii lor - nu doar cu sinecuri, călătorii costisitoare în străinătate, vacanțe, premii și titluri pompoase, ci și cu transformarea lor în medaliați absoluți, înzestrați cu o autoritate de tip militarist. 

                     Mediocri în planul creației, dar manifestând un spirit de disciplină și de obediență de tip fanariot, aceste elemente bolșevice au intoxicat și poluat literatura, de peste 40 de ani, asfixiind valorile autentice, marginalizându-le, izolându-le, sfidându-le, batjocorindu-le.

                     Condusă de un paranoic bătrân, U.S.R. a rămas purtătoarea de drapel a marxism-leninismului, capabilă să hăituiască și să hărțuiască scriitori, să le însceneze situații oribile, să îi poarte prin tribunale în procese absurde și, dacă s-ar putea, să îi condamne la moarte ori la muncă silnică pe viață la Canal.

EDGAR ALLAN POE - THE RAVEN - CORBUL

(în tălmăcirea mea)

Într-o vreme veche, într-o noapte,
Dintr-o liniște de gânduri înfiripat firav,
Citeam dintr-un volum ciudat, uitat de Lore,
Când dintre file mi-am ridicat privirea
deodat'
Căci se-auzea la ușă străin un cântec straniu
Și Cineva de dincolo de ea
Nimic mai mult.

O, da, era Decembrie - un șarpe muribund
Ca umbra pe podea
Și-nfrigurat speram să vină zorii,
Fiindcă zadarnic căutam să împrumut,
Din amintiri, frumoasei fete fără nume,
Căreia îngerii îi spun, azi, Lore,
Din cărțile-mi triste, durerea celor plecați
În veșnicii.

Și îmi simțeam nesiguranța
În valul perdelei purpurii,
Perdea ce tremura neliniștit,
Cum inima îmi tremura,
Căci dincolo de ușă Cineva cerea
Din noapte să intre Străin în casa mea,
Nimic mai mult.

Azi sufletul îmi e puternic, dar atunci
O clipă am ezitat și-apoi
I-am spus celui de dincolo de ușă,
Celui străin ca un strigoi,
Că mi-a bătut în ușă, însă eu, fiind singur,
L-am auzit și i-am deschis-o larg
Dar, dincolo de ea, îmi răspundea
Întunecimea nopții.
Și nimic mai mult.

Căci Nimeni dincolo de ușă,
Doar noaptea adânc din noapte mă privea,
Iară eu, rămas în prag, un timp, cutremurat,
Eram încremenit ca într-un vis,
Ca într-o teamă,
Cum nimeni înainte nu îndrăznise s-o viseze,
Din care se-auzea, nimic mai mult,
Doar un cuvânt:
"Lenore".

Când m-am întors în  cameră, cu sufletul văpaie,
Am auzit înc-o bătaie, mai tare decât înainte,
Mi-am zis că-i la fereastră Cineva
Și-am zis să văd ce este, să deslușesc misterul,
Când, în secunda tainei, simțeam în  inimă
Doar vânt,
Nimic mai mult.

Deschis-am larg fereastra și atunci
Trecute zile din Secolele Sfinte
Mi-au deslușit un Corb semeț
Dintr-o eternă clipă ce-a zburat
Până deasupra ușii, până  pe bustul Zeiței Pallas,
Până  pe tocul ușii, un corb,
Nimic mai mult.

O pasăre  de abanos, ce își  râdea de trista-mi fantezie
Cu-nfățișarea aspră și gravă a feței  pe care o purta,
Cu-o creastă tunsă ghioștină, ghimpată, veșnică,
Rătăcită din tărâmul nocturn, ca o fantomă,
Iar eu am întrebat-o:
"Ce serenisim nume porți, pe țărmul plutonian al Noii?"
Iar Corbul mi-a răspuns:
"Mă cheamă NICIODATĂ".

Și-atunci, uimit de pasărea vicleană,
Cu-al ei curat răspuns irelevant, am observat
Împărtășitul imposibil - fiind mai bine așezat
Pe tocul ușii, pasăre ori fiară ori sculptură,
Cu numele straniu - "Niciodată".

Pe bustul placid, el a rostit atât.
Un spectru ce încăpea într-un cuvânt și singur,
Nu doar o pană neagră rătăcită,
Ci el însuși întunecat întreg într-un cuvânt,
Iar eu am apucat să bâigui:
"Precum aceia dintre prieteni ce m-au părăsit,
Așa va fi și  Corbul, cum Speranța,
Mâine mă va părăsi  în zori de zi" -
Dar Corbul de Acolo:
"Niciodată".

Muncit în liniștea din noapte de răspuns mi-am spus:
"Fără-ndoială aceasta-i Știința sa deprinsă
De la vreun Maestru trist și prigonit
Într-un surghiun, într-un exil, în Melancolia grea înveninată,
Dar al Speranței -
Niciodată.

Însă Corbul își râdea de visul meu, iar eu
M-am așezat pe-un jilț,
'Naintea păsării și a sculpturii și a ușii,
Iar mai apoi, m-am scufundat în catifea, m-am legănat
În vis și în închipuirea-ceea vie, voind să înțeleg
Cum oare o pasăre  nevinovată putea să fie
Aspră și îngrozitoare, croncănindu-mi că o cheamă
"Niciodată".

Ghicitor, vroiam să aflu înțelesul vorbei
Păsării, căreia ochii îi ardeau în mine
Frământat de ghicitoare, ținându-mi fruntea
Rezemată în catifeaua pernei violetă, căptușită de lucirea lămpii,
Catifea pe care pasărea cu nume straniu
Nu o va atinge
Niciodată.

Și aerul a devenit mai dens și parfumat
Ca de-o cădelniță imaginară
Din gândul unui Serafim cu picioarele ca niște  smocuri
Și-am strigat: "Chiar Dumnezeu, prin acest  Înger,
Ți-a trimis balsam pentru durere,
Poruncă să o uiți pe cea mai frumoasă dispărută,
Pe Leonore, te rog și eu s-o uiți pe draga mea Lenore, cea pierdută!"
Dar Corbul mi-a răspuns: "O, nu. Și
Niciodată".

"Dar Pasăre, tu ești  Profet ori Diavol?
De te-a trimis Înșelătorul ori Furtuna ce te-a aruncat
Pe țărmul putrezit, dar nevăzut, în deșertăciune,
În casa-mi bântuită, spune-mi, Pasăre cu ochiul de tăciune,
Există vreun balsam, Acolo, în Galaad? răspunde-mi!
Să beau din el și să o uit?"
Și Corbul mi-a răspuns: "O, nu. Și
Niciodată".

Iar eu i-am zis: "Profet ori Pasăre ori Tată al Minciunii,
În Raiul ce se află sus și peste Bolta înstelată,
Prin care pe Dumnezeu îl adorăm,
Spune-i sufletului meu trist
Dacă pot să regăsesc o fată, numită, în Eden, Lenore."
Corbul zise:
"Niciodată".

"Cuvântul tău înseamnă despărțire!
Pasăre ori fiară, pleacă de unde-ai venit, du-te în Furtună
Ori pe tărâmul plutonian al Noii,
Dar ia cu tine norul negru
Și semnul minții ce ți-a rostit suflarea,
Pleacă din tocul ușii mele, pleacă și lasă-mă
În însingurarea-mi liniștită!
Din întristarea mea tu scoate-ți pliscul ca un stilet!"
Dar Corbul zise:
"Niciodată".

Și Corbul, care niciodată nu se zbate, încă șade și acum
Pe bustul palid al Zeiței Pallas,
Cu ochii arși c-ai unui demon ce visează,
Iară lumina de lămpaș, pe care o străbate,
Îi aruncă umbra pe podea
Și sufletul meu din acea umbră
Ca un șarpe se plimbă pe podea
Și n-o să zboare
Niciodată.