SANDU FRUNZĂ, POETUL

IUBIREA CA UN VIS INFINIT DĂRUIT UNEI CLIPE 

https://www.libris.ro/iubirea-ca-un-vis-infinit-daruit-unei-clipe-EIK978-606-49-0981-7--p35885983.html#descriptionHead

SANDU FRUNZĂ
Născut pe 17 APRILIE 1966

Se pare că Expresionismul este cel mai bun câmp pentru rostirile lirice ale filosofilor. Mijloacele și instrumentele literare pe care le oferă sunt perfecte pentru relevarea spațialității meditative. Amplitudinile geometriilor posibile magnetizează disponibilitățile creative. Așa a fost atras de reverberațiile poeziei și Sandu Frunză, profesor de Filosofie și iubitor de Înțelepciune. 

Dar, în parcurgerea versurilor sale, ne vom aminti că, încă din liceu, adolescentul Sandu Frunză fusese chemat de ele, publicase încă de pe atunci în paginile unor reviste culturale, cum fac poeții, în juvenilitate, reverențe uluitoarei superbii a inocenței visătoare. 

Din tremurul acelor căutări a fost întâmpinat de Filosofie și a plecat cu mult curaj înspre ea. Și altfel curge și se pronunță Gândul într-o astfel de tandrețe! Fiindcă Sandu Frunză ,,desface” conceptele, aidoma, eliberându-le aromele spre cei cititori. 

Cum scrie în Prefață Vianu Mureșan, prietenul său poet și filosof, și colegul său încă din tinerețe: ,,Sufletul e o monadă, iar poeții o exprimă cu vibrații insolite și tulburi pentru că în limba lor prinde articulație și naivitatea gângavă a copilului, și îndrăzneala impetuoasă a profetului, și ardoarea beată a îndrăgostitului, și bocetul suferindului, dar și sapiența tăioasă a filosofului”. 

În fapt, filosoful Sandu Frunză a fost mereu un poet. Și a rămas un poet și stă mândrie Poeziei Clujului contemporan. 

Reproduc, aici, o poezie a lui Sandu Frunză, extraordinară prin simplitatea ei și prin gândirea ei și prin expresia ei: 

SĂ MOR ȘI SĂ TRĂIESC ÎN INIMA TA

Stau la capătul străzii pustii și privesc 

aleiile ce parcă duc nicăieri 

Frunzele moarte dorm sub zăpada 

Ce s-a lăsat îndelung așteptată, în liniște. 

Așa cum am învățat și eu 

să mor și să trăiesc în inima ta. 

Arbuștii de forsiția, pâlcurile de iasomie 

și florile de nalbă ascunse sub zăpadă 

cum stau și eu pitit 

sub gândul morților eliberatoare pe care le trăim 

de fiecare dată când 

ne însoțește curajul de a frânge rutina 

comodităților care ne-au învins. 

Îmi spun că voi putea pacea să o găsesc 

doar căutând liniștea în inima ta.  

Aș vrea să am puterea să te duc 

acolo unde izvorăște iubirea. 

Dar cu pustiul din jur devin tot mai vulnerabil 

Și nu mai regăsesc calea. 

Și stau cu umbra ta în mintea mea. 

Ca un cioban cu mioara lui discutând despre moarte 

Și în pieptul meu nu bate decât inima ta.