CHRISTIAN W. SCHENK: ,,A AVUT LOC VREODATĂ, ÎN ROMÂNIA, UN REAL PROCES DE DESTALINIZARE?”

CHRISTIAN W. SCHENK: „Colegii și prietenii din Uniune au reacționat așa cum se reacționează într-un sistem totalitar: prin tăcere!“ - un interviu de Cristian Teodorescu 

https://www.catavencii.ro/christian-w-schenk-colegii-si-prietenii-din-uniune-au-reactionat-asa-cum-se-reactioneaza-intr-un-sistem-totalitar-prin-tacere/

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/colegii-si-prietenii-din-uniune-au-reactionat-prin-tacere?fbclid=IwAR2C9vPCCu_fkR0dFl6AC4ScAzjgPTNinh0UvQSbKW_vKKl0XRd_srJBc9w

,,E o situație mult mai gravă decît înainte de ’90”

Poet, prozator, eseist și neobosit traducător în și din germană, Christian W. Schenk e, „la bază“, medic chirurg. Are un doctorat în filosofie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și al Uniunii Mondiale a Medicilor Scriitori, Schenk a fost pînă de curînd și membru al Uniunii Scriitorilor din România, din care a demisionat, revoltat de faraonismul președintelui cu cinci mandate, N. Manolescu, și al ciracilor săi care au confiscat Uniunea în beneficiul lor personal. 

C.T.: În 1986 ai fost declarat persona non grata în România fiindcă îl criticai din Germania pe Nicolae Ceaușescu. S-a mulțumit cu atît Ceaușescu sau doar atît s-a văzut? 

C.W.S.: Desigur că nu s-a mulțumit! Am devenit în mod automat și „și dușman al poporului“ (vorbeam și la Europa Liberă); pînă în 1989 primeam scrisori anonime de amenințare cu moartea – cu litere decupate din ziare germane –, teroare telefonică noaptea. Securitatea germană dădea din umeri și-mi spunea să evit noaptea să merg pe stradă. Evident, era imposibil ca medic fiindcă la urgențe trebuia să ies. Nu mi s-a întîmplat nimic, slavă Domnului! 

C.T.: După 1990 ai fost „reabilitat“, premiat, medaliat și decorat. Totuși, anul trecut ai anunțat că te retragi din literatura română, iar anul ăsta ai demisionat și din Uniunea Scriitorilor din România. De ce, domnule? 

 C.W.S.: Am sperat, în naivitatea mea, că acest gest ar putea fi un semnal de alarmă și colegii de litere mă vor susține. Nu a fost așa! Niciodată nu m-au interesat premiile sau onorurile, doar literatura; dar dacă fac parte dintr-o uniune, atunci să fie dintr-una serioasă și interesată de soarta scriitorimii și a istoriei literare! E suficient că sînt membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și membru corespondent al Academiei Berlineze. 

 C.T.: De ce te-a tot atacat în România literară criticul Nicolae Manolescu, care e și președintele USR? 

C.W.S.: Atacurile au început încă din 1999 (vezi editorialul din România literară, numărul din 7-13 iulie 1999, anul XXXI), după care au urmat altele. Greșeala mea este că am fost în relații de prietenie cu rivalii lui Manolescu (Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Nicolae Breban, Marin Mincu, Dumitru Micu, Ovid. S. Crohmălniceanu, Valeriu Anania etc.), care au și scris studii masive despre mine și opera mea (Eseuri critice despre Schenk, Dionysos, ISBN 9783750440746). Am înființat împreună cu Laurențiu Ulici secția de traducere și promovare a literaturii române peste hotare, secție pe care Manolescu a desființat-o după preluarea puterii. La fel și o filială a diasporei în Germania, care și ea s-a dus pe apa sâmbetei. Mi-am zis la început că patru-cinci ani vor trece, dar iată că au trecut… douăzeci. Am încercat în repetate rînduri să-i atenționez că neglijează literatura română, că o țară se ridică prin cultură, dar cine să mă asculte? Scrisorile mele, chiar personale, au primit răspunsuri publice (fără drept de replică) cu atacuri, jigniri și – ce e mai trist – pline de minciuni. Astfel, printre altele (în România literară, nr. 31/2022), N. Manolescu a susținut că ar fi discutat cu mine îndelungat și că m-a crezut o persoană rezonabilă. Or eu nu am vorbit niciodată cu el. Mi-a retras stima! Nu trebuie să mai menționez faptul că niciodată nu am fost invitat la vreo manifestare culturală, în timpul domniei sale la conducere, de către centrala națională bucureșteană. M-am mirat că N. Manolescu nu mi-a atacat opera, nici măcar nu a pomenit-o vreodată, dar atacurile lui N.M. la persoană au depășit orice limită. Am sperat la un moment dat că mă va da afară din Uniune precum a făcut cu mulți; n-a făcut-o. Astfel, m-am hotărît să mă retrag eu, fiindcă în calitate de membru al USR eram aruncat în aceeași oală cu susținătorii unei organizații corupte, dezinteresate de destinul literaturii române și cu o securitate mai acerbă decît sub dictatură! Desigur că înainte de asta m-am mutat de la Filiala București la Filiala Iași; după un timp au venit și Ana Blandiana și Ioana Diaconescu. Cum să-i placă lui Manolescu asta? Un afront! 

C.T.: Ai tradus în germană sute de autori români – mulți contemporani, cu care ești prieten. Cum au reacționat la atacurile lui N. Manolescu? 

C.W.S.: Am tradus în primul rînd marii clasici și, evident, foarte mulți contemporani în ultimii 50 de ani. Numărul cărților depășește 150, iar numărul autorilor este peste 400. Am început cu Ienăchiță Văcărescu, Cârlova, Budai-Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Ștefan Octavian Iosif, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Emil Botta, Miron Radu Paraschivescu, Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, ca să continui cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana; lista ar fi prea lungă ca să o mai extind. Numele prietenilor nu le mai înșir fiindcă nu doresc să le creez neplăceri. Hotărîrea mea e absolut personală. Toate cărțile sînt controlabile (mai ales acum în era electronică) și majoritatea sînt –sau mai sînt – pe piața mondială, nu doar pe cea germană. Momentan lucrez la cea mai vastă antologie de lirică română, în cinci volume, de la începuturi și pînă astăzi, cu o masivă introducere în istoria literaturii române. Două volume sînt bune de tipar, la celelalte mai lucrez. Mulțumesc Nicolae Manolescu, mulțumesc USR și… adio! Colegii și prietenii din Uniune au reacționat așa cum se reacționează într-un sistem totalitar: prin tăcere! În particular, toți erau de partea mea, în public… mda, l-au (re)ales cu un maxim de voturi posibile, așa cum numai Ceaușescu a mai fost reales… Au fost cîțiva dați afară din USR, retrași sau membri UZPR care mi-au publicat drepturile la replică sau propunerile mele de restructurare a USR. România literară sub autoritatea lui Manolescu, prin Răzvan Voncu, nu mi-a dat nici un drept la replică susținînd, o altă minciună, că sînt supărat fiindcă nu am fost niciodată publicat în revista lor. Desigur că am fost publicat până în 1995, cînd am renunțat să mai trimit materiale, această publicație părîndu-mi-se prăfuită, învechită, ceea ce le-am și scris. 

C.T.: Spui într-o carte că la noi corupția s-a întins chiar și în Uniunea Scriitorilor. De jos în sus sau de sus în jos? 

C.W.S.: Nu la voi, dragul meu, la ei! Nu am generalizat niciodată fiindcă mai există verticalitate în România, dar și printre artiști, creatori de cultură și de frumos; din păcate, acestora li s-a pus călușul în gură și iată cine conduce țara, cine Uniunea, cine ICR-ul (-urile)! Peștele de la cap se împute. Dacă cei de sus își bagă mîna pînă la umăr, de ce nu și structurile de mai jos să nu-și bage mîna pînă la coate; cei de și mai jos, măcar mîna, iar mititeii de ce să nu încerce și ei marea cu degetul? 

C.T.: De ce crezi că, sub conducerea lui N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor susține că ar fi fost înființată printr-un decret stalinist în 1949, cînd atunci de fapt a avut loc deturnarea Societății Scriitorilor Români într-o instituție a statului totalitar? 

C.W.S.: A avut loc vreodată în România un real proces de destalinizare? De ce am fost acuzat că doresc să distrug Uniunea cînd mi-am exprimat doar speranța de reformare? Ce să mai distrug eu cînd totul e deja distrus? De ce am redevenit, de astă dată neoficial, persona non grata? Toate aceste întrebări îmi amintesc de perioada non grata a scriitorului român. Nu reușesc să diferențiez USR (Uniunea Scriitorilor Români) din Republica Populară Română, ulterior Republica Socialistă România, și USR (Uniunea Scriitorilor din România) din 1990. Cel puțin pînă în 1989 a existat, printre mulți alții, un Dumitru Popescu (supranumit „Dumnezeu“) care tăia și spînzura. Scriitorii știau cu cine au de-a face și ori se dădeau de partea lui, ori se fereau de el ca de dracul. Manolescu l-a moștenit cu toți ciracii săi, și cei ce înainte erau proletcultiști, nu popescieni, acum se numesc – sau tîrziu se vor numi –manolescieni. E o situație mult mai gravă decît înainte de ’90, iar această parte a culturii române, dacă va continua să se afle sub această conducere, își va reveni eventual în 50 de ani. Înainte toți știau de Ceaușescu și în mod automat de Dracula; acum, cei mai „cultivați“ îl confundă și pe Dracula cu Frankenstein, ambii fiind plasați în Transilvania și nu în România! Cu ce să se mai impună săraca mea țară natală în lume? Și literatura i-a fost luată de o șleahtă de inconștienți ce domină asupra ei, cu un faraon matusalemic și barzi ce-i cîntă-n strună.

CHRISTIAN W. SCHENK A DEMISIONAT DIN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.

Un mare scriitor, CHRISTIAN W. SCHENK, jignit incalificabil de părerologul despot Nicolae Manolescu Apolzan, și-a anunțat demisia din Uniunea Scriitorilor din România. Anunțul a fost lansat în publicația ,,Jurnalul Bucureștiului”, în ziua de 15 iunie 2023 https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/scrisoare-deschisa-d-lui-nicolae-manolescu-la-retragerea-mea-din-usr-uniunea-scriitorilor-din-romania-corespondenta-de-la-poetul-si-traducatorul-trilingv-brasovean-dr-dr-christian-w-schenk-mem/  și preluat de scriitorul LIVIU ANTONESEI:  https://antoneseiliviu.wordpress.com/2023/06/12/christian-schenk-scrisoare-deschisa-domnului-nicolae-manolescu-la-retragerea-mea-din-usr/ 

Distinsul scriitor a ținut să precizeze: ,,Nu vreau să fiu acuzat că fac parte dintr-o organizație coruptă și putredă până la rădăcini! Îmi ajunge că sunt membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și Membru Corespondent al Academiei Berlineze! Nu încetez să respect și să promovez literatura română cu care, din păcate USR nu mai are nimic, nici în clin, nici în mânecă!” 

Nu l-am cunoscut pe domnul CHRISTIAN W. SCHENK, scriu aceste rânduri din solidaritate literară, în prețuirea unei mari personalități culturale. 

Nu e bine ceea ce se întâmplă în Cultura Română contemporană. E foarte rău, e foarte rău! O organizație care nici măcar nu are act legal de înființare, Uniunea Scriitorilor din România taie și spânzură alandala, în spațiul cultural autohton, după cum are chef gașca de fițoși cocoțată, la vârful ei, pe grămezile uriașe de bani publici. 

Că parazitează ca paraziții, șmecherii fac însă pe nebunii! Și cum să nu te desparți de o astfel de organizație cu un pronunțat caracter infracțional? Nici eu nu am vrut să le fiu părtaș, și i-am lăsat în plata Domnului, în anul 2010. 

Preiau și public și eu, mai jos, scrisoarea publică a scriitorului CHRISTIAN W. SCHENK,:

,,Domnule profesor Nicolae Manolescu! După decesul prematur a lui Laurențiu Ulici, Uniunea Scriitorilor din România USR) nu a mai făcut nici un schimb cultural, nici măcar nu mai există o secție de traducere și promovare a literaturii române peste hotare. După atacul dvs. la persoana mea și nu opera, în editorial (vedeți editorialul din „România literară” nr. 7-13 iulie 1999, Anul XXXI), și după „preluarea puterii” de către dumneavoastră, eu am fost nevoit să mă retrag de la Filiala București și să mă mut la Filiala Iași. 

În toată această perioadă nu numai că am fost absolut ignorat de „Centrală”, dar și atacat de domnia voastră (evident tot la persoană! Recitiți România literară nr. 31/2022) 

Infatuarea dvs. cu care ați reușit să infestați literatura ultimelor trei decenii și să exacerbați cele mai primitive sentimente ale scriitorilor care, până la „domnia” voastră, mai mergeau cu fruntea sus! 

La urma urmelor, în ceea ce mă privește pe mine, e foarte simplu; puteți citi mai jos realizările mele, în primul rând pentru literatura țării mele natale chiar dacă sunt plecat de aproape 50 de ani de acolo în Germania unde mi-am absolvit și studiile universitare, unde mi-am practicat meseria și unde m-am realizat. 

Problemele plecării mele au fost de conjunctură, dar nu am încetat o clipă să promovez literatura țării! Retragerea mea nu are nici o legătură cu proiectele la care lucrez în prezent sau pe viitor! 

Ca fost redactor-șef la revista „Convergențe românești” am atacat regimul ceaușist, am atacat printre altele și acele monstruoase „urbanizări”, ca în anul 1986 să fiu declarat persona non grata, titlu de care am scăpat, împreună cu alții, prin invitația la Cotroceni de către „Frontul Salvării Naționale”. Până la venirea dumneavoastră la conducerea USR totul a mers bine, după care, de astă dată, am redevenit (neoficial) tot persona non grata a acestei „uniuni” prin bunăvoința domniei voastre! Tentaculele „Centralei”, în frunte cu dumneavoastră, au ajuns la toate filiale și între timp, evident, și la Filiala Iași! 

Nu pot înțelege eu de ce guvernul nu secționează astfel „alunecări” nocive! 

Cu aceste rânduri doresc să-mi anunț retragerea din Uniunea Scriitorilor din România. Evident că cererea de retragere o voi trimite și Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor! Semnez, din păcate fără stima care în mod normal s-ar fi cuvenit.” 

                                                                               CHRISTIAN W. SCHENK

WALTER ÜBELHART VINE DIN ȚINUTUL ÎNDEPĂRTAT AL MARILOR SCRIITORI

 WALTER ÜBELHART  - ”ÎN AFARA CERCULUI” - ROMAN

                   

                    Încerc, de mai multă vreme, să scriu o cronică a romanului ,,În afara cercului”, semnat de Walter Übelhart, o carte importantă pentru cultura română și importantă (prin natura temei și prin abordarea ei), pentru spațiul cultural european. Aceasta e motivația principală care m-a determinat în încercările mele. Încercări într-o incursiune deloc facilă, având în vedere dimensiunile ezoterice ale cărții. 

                    Pe de altă parte, simplitatea relatărilor romanești ale lui Walter Übelhart, accesibile publicului larg cititor, cuceritoare prin acuratețea stilului, e o altă motivație, fiindcă autorul are capacitatea specială a adresabilității pe diferite frecvențe. 

                    Am parcurs cartea ca pe un reper, reper de construcție literară, de arhitectură livrescă, dar, în sedimentare, reper pentru căutările celor mai potrivite semantice întru înțelegere. Într-o cronică, încercarea de a păstra maxima responsabilitate a tratării unei lucrări, mă rog, apropierea de obiectivitate și păstrarea obiectivității, te obligă, nu doar la conservarea respectului față de cunoașterea și munca autorului, nu doar la respectul datorat cititorilor - poți bâjbâi în căutările tale de cititor-cronicar, poți să te înșeli cu privire la unele mesaje ale cărții, poți deturna sensuri, din neatenție, ori din necunoașterea profundă a unor lucruri - și, în consecință, îl poți turmenta pe nobilul căutător de lecturi. Idem, cronicar fiind, ai putea cădea în capcana de a te pretinde un cunoscător savant, pedagog de cititori.                                  

                    Aceaste griji mi-au stat alături, dar m-au ajutat în încercările mele, fiindcă cel de-al doilea roman al lui Walter Übelhart, ,,În afara cercului”, la fel ca și primul, ,,În umbra lui Shakespeare”, e provocator de exerciții spirituale. Și am ales să realizez o cronică a acestui roman, în proprietatea uzitată a termenului, în înțelesul lui de comentariu, cu unele considerații.

                    După ce am lecturat prima sa carte, l-am căutat pe scriitor și am reușit să îl cunosc. Dacă rostim cuvântul NORD, unii dintre noi putem înțelege, printre altele, magnetismul idealizat în acele ceasornicului. Dar când spunem că Baia Mare se află în Nord, privim dinspre Sud... cât de mult ne putem îndepărta înspre Sud, prin urmare, privind dinspre Sud, Baia Mare va fi în Nord, însă există un loc anume, în Baia Mare, de unde se poate vedea limpede Nordul, doar cu ochiul, fără lunetă, fără ochean. În Baia Mare trăiește și scrie Walter Übelhart. 

                    În acel loc lucrurile par scurse din secundarul unui vechi ceasornic, agățat, de niște meseriași, ascunși în timp, pe turla unei biserici dispărute, mai aproape de Soare, mai aproape de Lună, cu un secundar care le arată clipa și surâsul eternității celor care au vederea clară în minte și în inimă - un secundar descris de Walter Übelhart în primul său roman, ,,În umbra lui Shakespeare” și, mai apoi, în ecranizarea înfăptuită împreună cu bunul său prieten, regizorul Tárkányi János. 

                    Romanul ,,În afara cercului” pare a fi o foarte subtilă întoarcere la romanul ,,În umbra lui Shakespeare”, dar nu e vorba, aici, doar despre o metaliteratură. Posibil să găsim, însă, instrumente de decriptare asemănătoare mașinilor de ceață de pe platourile de filmare – ele pot fi utile, pentru o bună percepție, pentru un bun mesaj, chiar dacă ,,tulbură” cadrul. De aceea, întoarcerea din volumul ,,În afara cercului” la primul volum ,,În umbra lui Shakespeare” poate conduce spre o ,,confuzie” a planurilor (,,dibuite”). Timpul de Ieri se confundă cu Timpul de Astăzi, într-un fel. Poveștile se împletesc, sfoară, cititorul alunecă, plăcut, în fața, ori înlăuntrul cercetărilor, decodărilor, decriptărilor, împovărat cu bucuria căutărilor. Dacă privim dinspre metaliteratură, nu greșim, dar nu este totul. 

                    În romanul ,,În afara cercului”, relatarea are un ritm alert, lectura te ține cu sufletul la gură și, ca fir roșu al cărții, timpul verbal este Prezentul, conjugarea făcându-se la Persoana I, ceea ce îi facilitează cititorului accesul la perspectiva filosofică a autorului (personaj principal, și el, alături de Cunoaștere, al cărții), astfel încât cititorul participă, în conjunctura lecturii, în calitate de camarad literar, la acțiune. Stilul combină însă timpii verbelor, funcție de alternanța celor două planuri ale descrierilor, fiindcă avem prezentată o acțiune ,,detectivistică” în realitatea de astăzi ,,suprapusă” peste fapte și acțiuni petrecute într-un trecut ,,misterios”, acolo unde grila temporală determină o relatare impersonală, preferat fiind Perfectul simplu. 

                    Detașarea planurilor temporale se revarsă ca într-o oglindă în interferența lor, grație căutării descifrării ,,evenimentelor”, grație semnificațiilor care conduc personajele în semnificații, în semnificant. Dacă eveniment este însuși simbolul - cu psihologia lui – cunoaștere depozitată în ,,carapacea” lui și provocatoare de evenimente; evenimente depozitate în el și provocatoare de cunoaștere. Ce fel de cunoaștere, însă! Căutările, și prin (sau mai ales), întâmplările zilelor de Astăzi, privesc întâmplări petrecute cu vremuri în urmă și persistența seculară a lor. Walter Übelhart întâmpină ,,evenimentele”, unele par banale, aparent dezvăluitoare, însă dezvăluirile sunt ale sale, rod al creativității sale, al puterii sale de înțelegere și al puterii sale de expresie. Din înfățișările lucrurilor pe care le primește, Walter Übelhart înfățișează. Din evenimentele petrecute (,,atunci” sau ,,astăzi”), Walter Übelhart creează ,,de la sine” spectacolul evenimentelor ,,descrise” ori ,,scriitoare”. Fiindcă ,,evenimentele” sunt destine și Walter Übelhart vine din ținutul îndepărtat al marilor scriitori. 

                    În romanele lui Walter Übelhart avem o extensie a unei Gândiri hermeneutice, dintr-un îndepărtat Trecut, ca dintr-o Lume care nu mai există, reînviată în chipul unui Prezent în care însemnele ei poartă nostalgiile și le (re)generează din-înspre ținutul mitic al Vieții spirituale, în sublima și eterna aventură a omului pe tărâmul întrebărilor. 

                   Iar ,,locurile” - ,,Aici” ori ,,Acolo” ori ,,Dincolo” - pot fi așa ori altfel, grație drumurilor parcurse înspre ele, iar drumurile parcurse sunt înfăptuiri, după cum drumul către Aletheia al lui Walter Übelhart e o punte dinspre ,,lumea de astăzi” către ,,lumea de atunci”, în reiterarea drumului dinspre ,,lumea de atunci” către ,,lumea de astăzi”, revigorare a ideilor care au dăruit și dăruiesc noblețe naturii umane.