CHRISTIAN W. SCHENK: ,,A AVUT LOC VREODATĂ, ÎN ROMÂNIA, UN REAL PROCES DE DESTALINIZARE?”

CHRISTIAN W. SCHENK: „Colegii și prietenii din Uniune au reacționat așa cum se reacționează într-un sistem totalitar: prin tăcere!“ - un interviu de Cristian Teodorescu 

https://www.catavencii.ro/christian-w-schenk-colegii-si-prietenii-din-uniune-au-reactionat-asa-cum-se-reactioneaza-intr-un-sistem-totalitar-prin-tacere/

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/colegii-si-prietenii-din-uniune-au-reactionat-prin-tacere?fbclid=IwAR2C9vPCCu_fkR0dFl6AC4ScAzjgPTNinh0UvQSbKW_vKKl0XRd_srJBc9w

,,E o situație mult mai gravă decît înainte de ’90”

Poet, prozator, eseist și neobosit traducător în și din germană, Christian W. Schenk e, „la bază“, medic chirurg. Are un doctorat în filosofie. Membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și al Uniunii Mondiale a Medicilor Scriitori, Schenk a fost pînă de curînd și membru al Uniunii Scriitorilor din România, din care a demisionat, revoltat de faraonismul președintelui cu cinci mandate, N. Manolescu, și al ciracilor săi care au confiscat Uniunea în beneficiul lor personal. 

C.T.: În 1986 ai fost declarat persona non grata în România fiindcă îl criticai din Germania pe Nicolae Ceaușescu. S-a mulțumit cu atît Ceaușescu sau doar atît s-a văzut? 

C.W.S.: Desigur că nu s-a mulțumit! Am devenit în mod automat și „și dușman al poporului“ (vorbeam și la Europa Liberă); pînă în 1989 primeam scrisori anonime de amenințare cu moartea – cu litere decupate din ziare germane –, teroare telefonică noaptea. Securitatea germană dădea din umeri și-mi spunea să evit noaptea să merg pe stradă. Evident, era imposibil ca medic fiindcă la urgențe trebuia să ies. Nu mi s-a întîmplat nimic, slavă Domnului! 

C.T.: După 1990 ai fost „reabilitat“, premiat, medaliat și decorat. Totuși, anul trecut ai anunțat că te retragi din literatura română, iar anul ăsta ai demisionat și din Uniunea Scriitorilor din România. De ce, domnule? 

 C.W.S.: Am sperat, în naivitatea mea, că acest gest ar putea fi un semnal de alarmă și colegii de litere mă vor susține. Nu a fost așa! Niciodată nu m-au interesat premiile sau onorurile, doar literatura; dar dacă fac parte dintr-o uniune, atunci să fie dintr-una serioasă și interesată de soarta scriitorimii și a istoriei literare! E suficient că sînt membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și membru corespondent al Academiei Berlineze. 

 C.T.: De ce te-a tot atacat în România literară criticul Nicolae Manolescu, care e și președintele USR? 

C.W.S.: Atacurile au început încă din 1999 (vezi editorialul din România literară, numărul din 7-13 iulie 1999, anul XXXI), după care au urmat altele. Greșeala mea este că am fost în relații de prietenie cu rivalii lui Manolescu (Laurențiu Ulici, Eugen Simion, Nicolae Breban, Marin Mincu, Dumitru Micu, Ovid. S. Crohmălniceanu, Valeriu Anania etc.), care au și scris studii masive despre mine și opera mea (Eseuri critice despre Schenk, Dionysos, ISBN 9783750440746). Am înființat împreună cu Laurențiu Ulici secția de traducere și promovare a literaturii române peste hotare, secție pe care Manolescu a desființat-o după preluarea puterii. La fel și o filială a diasporei în Germania, care și ea s-a dus pe apa sâmbetei. Mi-am zis la început că patru-cinci ani vor trece, dar iată că au trecut… douăzeci. Am încercat în repetate rînduri să-i atenționez că neglijează literatura română, că o țară se ridică prin cultură, dar cine să mă asculte? Scrisorile mele, chiar personale, au primit răspunsuri publice (fără drept de replică) cu atacuri, jigniri și – ce e mai trist – pline de minciuni. Astfel, printre altele (în România literară, nr. 31/2022), N. Manolescu a susținut că ar fi discutat cu mine îndelungat și că m-a crezut o persoană rezonabilă. Or eu nu am vorbit niciodată cu el. Mi-a retras stima! Nu trebuie să mai menționez faptul că niciodată nu am fost invitat la vreo manifestare culturală, în timpul domniei sale la conducere, de către centrala națională bucureșteană. M-am mirat că N. Manolescu nu mi-a atacat opera, nici măcar nu a pomenit-o vreodată, dar atacurile lui N.M. la persoană au depășit orice limită. Am sperat la un moment dat că mă va da afară din Uniune precum a făcut cu mulți; n-a făcut-o. Astfel, m-am hotărît să mă retrag eu, fiindcă în calitate de membru al USR eram aruncat în aceeași oală cu susținătorii unei organizații corupte, dezinteresate de destinul literaturii române și cu o securitate mai acerbă decît sub dictatură! Desigur că înainte de asta m-am mutat de la Filiala București la Filiala Iași; după un timp au venit și Ana Blandiana și Ioana Diaconescu. Cum să-i placă lui Manolescu asta? Un afront! 

C.T.: Ai tradus în germană sute de autori români – mulți contemporani, cu care ești prieten. Cum au reacționat la atacurile lui N. Manolescu? 

C.W.S.: Am tradus în primul rînd marii clasici și, evident, foarte mulți contemporani în ultimii 50 de ani. Numărul cărților depășește 150, iar numărul autorilor este peste 400. Am început cu Ienăchiță Văcărescu, Cârlova, Budai-Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Ștefan Octavian Iosif, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Emil Botta, Miron Radu Paraschivescu, Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, ca să continui cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana; lista ar fi prea lungă ca să o mai extind. Numele prietenilor nu le mai înșir fiindcă nu doresc să le creez neplăceri. Hotărîrea mea e absolut personală. Toate cărțile sînt controlabile (mai ales acum în era electronică) și majoritatea sînt –sau mai sînt – pe piața mondială, nu doar pe cea germană. Momentan lucrez la cea mai vastă antologie de lirică română, în cinci volume, de la începuturi și pînă astăzi, cu o masivă introducere în istoria literaturii române. Două volume sînt bune de tipar, la celelalte mai lucrez. Mulțumesc Nicolae Manolescu, mulțumesc USR și… adio! Colegii și prietenii din Uniune au reacționat așa cum se reacționează într-un sistem totalitar: prin tăcere! În particular, toți erau de partea mea, în public… mda, l-au (re)ales cu un maxim de voturi posibile, așa cum numai Ceaușescu a mai fost reales… Au fost cîțiva dați afară din USR, retrași sau membri UZPR care mi-au publicat drepturile la replică sau propunerile mele de restructurare a USR. România literară sub autoritatea lui Manolescu, prin Răzvan Voncu, nu mi-a dat nici un drept la replică susținînd, o altă minciună, că sînt supărat fiindcă nu am fost niciodată publicat în revista lor. Desigur că am fost publicat până în 1995, cînd am renunțat să mai trimit materiale, această publicație părîndu-mi-se prăfuită, învechită, ceea ce le-am și scris. 

C.T.: Spui într-o carte că la noi corupția s-a întins chiar și în Uniunea Scriitorilor. De jos în sus sau de sus în jos? 

C.W.S.: Nu la voi, dragul meu, la ei! Nu am generalizat niciodată fiindcă mai există verticalitate în România, dar și printre artiști, creatori de cultură și de frumos; din păcate, acestora li s-a pus călușul în gură și iată cine conduce țara, cine Uniunea, cine ICR-ul (-urile)! Peștele de la cap se împute. Dacă cei de sus își bagă mîna pînă la umăr, de ce nu și structurile de mai jos să nu-și bage mîna pînă la coate; cei de și mai jos, măcar mîna, iar mititeii de ce să nu încerce și ei marea cu degetul? 

C.T.: De ce crezi că, sub conducerea lui N. Manolescu, Uniunea Scriitorilor susține că ar fi fost înființată printr-un decret stalinist în 1949, cînd atunci de fapt a avut loc deturnarea Societății Scriitorilor Români într-o instituție a statului totalitar? 

C.W.S.: A avut loc vreodată în România un real proces de destalinizare? De ce am fost acuzat că doresc să distrug Uniunea cînd mi-am exprimat doar speranța de reformare? Ce să mai distrug eu cînd totul e deja distrus? De ce am redevenit, de astă dată neoficial, persona non grata? Toate aceste întrebări îmi amintesc de perioada non grata a scriitorului român. Nu reușesc să diferențiez USR (Uniunea Scriitorilor Români) din Republica Populară Română, ulterior Republica Socialistă România, și USR (Uniunea Scriitorilor din România) din 1990. Cel puțin pînă în 1989 a existat, printre mulți alții, un Dumitru Popescu (supranumit „Dumnezeu“) care tăia și spînzura. Scriitorii știau cu cine au de-a face și ori se dădeau de partea lui, ori se fereau de el ca de dracul. Manolescu l-a moștenit cu toți ciracii săi, și cei ce înainte erau proletcultiști, nu popescieni, acum se numesc – sau tîrziu se vor numi –manolescieni. E o situație mult mai gravă decît înainte de ’90, iar această parte a culturii române, dacă va continua să se afle sub această conducere, își va reveni eventual în 50 de ani. Înainte toți știau de Ceaușescu și în mod automat de Dracula; acum, cei mai „cultivați“ îl confundă și pe Dracula cu Frankenstein, ambii fiind plasați în Transilvania și nu în România! Cu ce să se mai impună săraca mea țară natală în lume? Și literatura i-a fost luată de o șleahtă de inconștienți ce domină asupra ei, cu un faraon matusalemic și barzi ce-i cîntă-n strună.