Pe de altă parte, simplitatea relatărilor romanești ale
lui Walter Übelhart, accesibile publicului larg cititor, cuceritoare prin
acuratețea stilului, e o altă motivație, fiindcă autorul are capacitatea
specială a adresabilității pe diferite frecvențe.
Am parcurs cartea ca pe un
reper, reper de construcție literară, de arhitectură livrescă, dar, în
sedimentare, reper pentru căutările celor mai potrivite semantice întru
înțelegere. Într-o cronică, încercarea de a păstra maxima responsabilitate a
tratării unei lucrări, mă rog, apropierea de obiectivitate și păstrarea
obiectivității, te obligă, nu doar la conservarea respectului față de
cunoașterea și munca autorului, nu doar la respectul datorat cititorilor - poți
bâjbâi în căutările tale de cititor-cronicar, poți să te înșeli cu privire la
unele mesaje ale cărții, poți deturna sensuri, din neatenție, ori din
necunoașterea profundă a unor lucruri - și, în consecință, îl poți turmenta pe
nobilul căutător de lecturi. Idem, cronicar fiind, ai putea cădea în capcana de
a te pretinde un cunoscător savant, pedagog de cititori.
Aceaste griji mi-au stat alături, dar m-au ajutat în încercările mele, fiindcă cel de-al doilea roman al lui Walter Übelhart, ,,În afara cercului”, la fel ca și primul, ,,În umbra lui Shakespeare”, e provocator de exerciții spirituale. Și am ales să realizez o cronică a acestui roman, în proprietatea uzitată a termenului, în înțelesul lui de comentariu, cu unele considerații.
După ce am lecturat prima sa
carte, l-am căutat pe scriitor și am reușit să îl cunosc. Dacă rostim cuvântul
NORD, unii dintre noi putem înțelege, printre altele, magnetismul idealizat în
acele ceasornicului. Dar când spunem că Baia Mare se află în Nord, privim
dinspre Sud... cât de mult ne putem îndepărta înspre Sud, prin urmare, privind
dinspre Sud, Baia Mare va fi în Nord, însă există un loc anume, în Baia Mare, de
unde se poate vedea limpede Nordul, doar cu ochiul, fără lunetă, fără ochean. În
Baia Mare trăiește și scrie Walter Übelhart.
În acel loc lucrurile par scurse
din secundarul unui vechi ceasornic, agățat, de niște meseriași, ascunși în
timp, pe turla unei biserici dispărute, mai aproape de Soare, mai aproape de
Lună, cu un secundar care le arată clipa și surâsul eternității celor care au
vederea clară în minte și în inimă - un secundar descris de Walter Übelhart în
primul său roman, ,,În umbra lui Shakespeare” și, mai apoi, în ecranizarea
înfăptuită împreună cu bunul său prieten, regizorul Tárkányi János.
Romanul
,,În afara cercului” pare a fi o foarte subtilă întoarcere la romanul ,,În umbra
lui Shakespeare”, dar nu e vorba, aici, doar despre o metaliteratură. Posibil să
găsim, însă, instrumente de decriptare asemănătoare mașinilor de ceață de pe
platourile de filmare – ele pot fi utile, pentru o bună percepție, pentru un bun
mesaj, chiar dacă ,,tulbură” cadrul. De aceea, întoarcerea din volumul ,,În
afara cercului” la primul volum ,,În umbra lui Shakespeare” poate conduce spre o
,,confuzie” a planurilor (,,dibuite”). Timpul de Ieri se confundă cu Timpul de
Astăzi, într-un fel. Poveștile se împletesc, sfoară, cititorul alunecă, plăcut,
în fața, ori înlăuntrul cercetărilor, decodărilor, decriptărilor, împovărat cu
bucuria căutărilor. Dacă privim dinspre metaliteratură, nu greșim, dar nu este
totul.
În romanul ,,În afara cercului”, relatarea are un ritm alert, lectura te
ține cu sufletul la gură și, ca fir roșu al cărții, timpul verbal este
Prezentul, conjugarea făcându-se la Persoana I, ceea ce îi facilitează
cititorului accesul la perspectiva filosofică a autorului (personaj
principal, și el, alături de Cunoaștere, al cărții), astfel încât cititorul
participă, în conjunctura lecturii, în calitate de camarad literar, la acțiune.
Stilul combină însă timpii verbelor, funcție de alternanța celor două planuri
ale descrierilor, fiindcă avem prezentată o acțiune ,,detectivistică” în
realitatea de astăzi ,,suprapusă” peste fapte și acțiuni petrecute într-un
trecut ,,misterios”, acolo unde grila temporală determină o relatare
impersonală, preferat fiind Perfectul simplu.
Detașarea planurilor temporale se
revarsă ca într-o oglindă în interferența lor, grație căutării descifrării
,,evenimentelor”, grație semnificațiilor care conduc personajele în
semnificații, în semnificant. Dacă eveniment este însuși simbolul - cu psihologia
lui – cunoaștere depozitată în ,,carapacea” lui și provocatoare de evenimente;
evenimente depozitate în el și provocatoare de cunoaștere. Ce fel de cunoaștere,
însă! Căutările, și prin (sau mai ales), întâmplările zilelor de Astăzi, privesc
întâmplări petrecute cu vremuri în urmă și persistența seculară a lor. Walter
Übelhart întâmpină ,,evenimentele”, unele par banale, aparent dezvăluitoare,
însă dezvăluirile sunt ale sale, rod al creativității sale, al puterii sale de
înțelegere și al puterii sale de expresie. Din înfățișările lucrurilor pe care
le primește, Walter Übelhart înfățișează. Din evenimentele petrecute (,,atunci”
sau ,,astăzi”), Walter Übelhart creează ,,de la sine” spectacolul evenimentelor ,,descrise” ori ,,scriitoare”. Fiindcă ,,evenimentele” sunt destine și
Walter Übelhart vine din ținutul îndepărtat al marilor scriitori.
În romanele
lui Walter Übelhart avem o extensie a unei Gândiri hermeneutice, dintr-un
îndepărtat Trecut, ca dintr-o Lume care nu mai există, reînviată în chipul unui
Prezent în care însemnele ei poartă nostalgiile și le (re)generează din-înspre
ținutul mitic al Vieții spirituale, în sublima și eterna aventură a omului pe tărâmul întrebărilor.
Iar ,,locurile” - ,,Aici”
ori ,,Acolo” ori ,,Dincolo” - pot fi așa ori altfel, grație drumurilor parcurse
înspre ele, iar drumurile parcurse sunt înfăptuiri, după cum drumul către
Aletheia al lui Walter Übelhart e o punte dinspre ,,lumea de astăzi” către ,,lumea
de atunci”, în reiterarea drumului dinspre ,,lumea de atunci” către ,,lumea de
astăzi”, revigorare a ideilor care au dăruit și dăruiesc noblețe naturii umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu