marți, 15 noiembrie 2016

SĂ NE PREGĂTIM PENTRU ÎNTÂLNIREA CU ISTORIA - UN INTERVIU ACORDAT POETULUI ROBERTO KUZMANOVIC

BIBLIOCARTI - 15 noiembrie 2016
http://bibliocarti.com/horia-muntenus-sa-ne-pregatim-pentru-intalnirea-cu-istoria/


                    Roberto Kuzmanovic -  25 de ani de la debutul tău editorial. Cum te simți?

                    Horia Muntenus - La 25 de ani de la debutul meu editorial, am publicat cartea cărților mele de poezie, POESIA. Sunt zece cărticele adunate în ea, zece volumașe pe care le-am publicat de-a lungul anilor. Am avut răbdare, în acești ani, trecuți, am avut perseverență și credință. Privind în urmă, nu mai realizez cât a fost de greu (și a fost, de asta sunt sigur), îmi amintesc doar frumosul lucrurilor.
                   De fapt, sunt 31 de ani de la debutul meu literar, în revistele studențești. În cei 31 de ani, am trăit poezia (am avut iubirile mele), literatura, experiențele cenaclurilor literare, ale lecturilor, ale prieteniilor literare (unele au rezistat, altele nu), ale febrelor creative, ale bibliotecii, ale debutului, ale lansărilor pe care le-am organizat, ale cărților, ale gazetăriei mele, ale evenimentelor istoriei prin care am trecut. Îmi amintesc de mentorii mei (unii trecuți la cele veșnice). Îmi amintesc de atât de multe.
                   Uneori poate am fost spectacular (nu am fost un tânăr comod), dar, oricât de marcat aș fi acum, nu sunt, încă, într-atât de nostalgic încât să mă consider la vârsta memoriilor. Toate la vremea lor. Văzând, însă, tipărită, POESIA, o consider ca pe o piatră de hotar a destinului meu. Am vlagă și am puterea de a merge mai departe.

                    R.K. - Un sfert de secol.

                    H.M. - Da, am însemnat cu POESIA, antologia mea lirică de autor, un sfert de secol de activism editorial, interval în care am publicat și alte cărți, pe lângă cele 10 plachete de versuri – un studiu original asupra operei lui Constantin Brâncuși, „Dincolo de Brâncuși”, în 2002; o carte de critică literară, „Scriitori clujeni contemporani”, în 2004; și un roman, „Dincolo de stelele reci”, în 2015, pe care l-am lansat chiar în ziua aniversării vârstei de 50 de ani. Acestea sunt realizările mele literare. Nu am fost un grafoman, am muncit îndelung, aplicat, pentru fiecare carte. Adaug cele 15 prefețe pe care le-am semnat, adaug colaborările mele la diverse antologii și adaug, fără îndoială, și gazetăria mea. Am condus o editură, în deceniul IX, și un cenaclu literar pentru tineret, am organizat simpozioane și evenimente literare. Dar, foarte important, am semnat primul manifest din lume al Transmodernismului. Şi asta nu e de ici de colo, trebuie să recunoaştem. 
                    Cu toate astea, eu nu am fost, niciodată, invitat la vreo emisiune culturală a TVR Cluj şi nici la vreo emisiune a TVR naţional; nu am beneficiat niciodată de banul public pentru editarea sau difuzarea cărţilor mele şi nici nu am avut, din partea statului, vreo sinecură. Și nu am simțit sprijinul statului sub nici o formă. Deși am simțit multe alte lucruri: piedici, bruscări, marginalizare.
                  Tinerii, dar nu numai aceștia, ar trebui să-ți cunoască punctul de vedere, viziunea. Ce le recomanzi? Pentru că după cum bine știi, după cum bine îmi cunoști inițiativele de a ajuta, când vine vorba de tineri, categorie din care fac parte, dar simt nevoia de a mă scoate puțin din ecuație, rămân cu impresia că le lipsește un detaliu (pe lângă dificultățile întâmpinate zilnic, nefiind vina lor și despre care am mai discutat cu alte ocazii) din peisaj. Dar sunt mulți tineri frumoși care, spun eu, merită ghidați.
                  Nu îmi permit să dau sfaturi tinerilor. Dar îi admir pe cei care reușesc să închege, din empatie intelectuală, din seriozitate și din trudă, prietenii, grupări, la baza cărora așează onestitatea, studiul și perseverența, în reușita cărora se sprijină pe experiența mentorilor, iar pe mentori ți-i cauți, nu aștepți să poposească la tine. Și cred că tinerii au nevoie, pe lângă bibliotecă, de mentori, pe care sunt datori să îi caute și să îi găsească. Eu admir curajul și elanul. Cred că unui tânăr autentic nu îi este de folos obrăznicia sau tupeul, dar îi este de folos entuziasmul și lupta pentru cauzele nobile. Cel mai mult, disprețuiesc la un tânăr tupeul extras din superficialitate, servilismul și tendințele de parvenire.
                  Sunt legitime întrebările, știind că ai făcut parte din USR, iar în presă s-a făcut cunoscută revolta scriitorilor; așadar, sunt curios ce s-a întâmplat și mai ales, ce ar trebui să se întâmple?
                  Calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România mi-a fost suspendată în anul 2011, pentru refuzul meu de a mai plăti cotizația. Am luat această decizie de protest din pricina abuzurilor conducerii discreționare a USR, din pricina arghirofiliei, care a infestat această organizație, condusă de șmecheri bolșevici ajunși la senectute cu ifose.
                  USR a disprețuit, în ultimul sfert de secol, realele valori, a promovat foști turnători la Securitate, colaboratori ai regimului comunist, oferindu-le premii, călătorii în străinătate, indemnizații de pensionari, alte privilegii – toate din banul public – răsplătindu-i, astfel, probabil, pentru obediența lor peceristă de odinioară, dar și pentru incapacitatea lor organică de a crea o adevărată literatură, pentru lipsa lor de talent. USR a descurajat, în perioada scursă din 1990 încoace, scriitorii tineri care nu au făcut sluj în fața megalomanilor care o conduc, megalomani care și-au recrutat doar tineri apți să se înregimenteze în sistemul lor de perfidie, tineri care au acceptat să le sărute, din voluntarism, dar cu o deosebită plăcere, dosurile bătrâne.
                Conducerile USR au denaturat rolul scriitorului în societate, au compromis prestigiul de care se bucura scriitorul, au încurajat doar minimalismul, literatura vulgarității, maculatura și clientelismul. Din 1990 încoace, conducerile USR s-au manifestat ca paraziți ai fondurilor publice.

                    R.K. - Există oameni trecuți de-o vârstă, care ar trebui să se pensioneze și când spun pensionat, nu mă refer la felul în care își bat joc de banii noștri, ci să stea deoparte, neîngrădindu-i pe tineri în a se implica în dezvoltarea culturală, nepunându-le obstacole — atunci când doresc să facă lucruri frumoase. Sunt cei care abia se mai țin pe picioare, dar care „iau totul și nu spun nimic”, ce părere ai?

                   H.M. - Ce părere mai pot avea, când Săluc Horvat are 81 de ani, dar este directorul executiv (atenție! executiv) al revistei „Nord literar” din Baia Mare, revistă susținută din banii publici, când președintele Uniunii Scriitorilor din România are 77 de ani, fiind la al treilea mandat, cu totul depășit de problemele actuale ale gestiunii fenomenului cultural, ale administrației culturale, care chiar dacă și-ar dori, nu e capabil să mai înțeleagă nimic din ceea ce se întâmplă în realitate.
În vremea asta, președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Szentmártoni János, este un bărbat în putere, în vârstă de 41 de ani. Tinerii scriitori din România au fost marginalizați. Starea literaturii de azi nu este una tocmai fericită. Ies la iveală tarele dezorganizării și neputinței. La nivel oficial, gestionarea culturii se face cu metode și cu apucături fanariote. Ministerul Culturii, de un sfert de secol, e mereu pe mâinile clientelelor politice – și e mereu „tranziție” la Ministerul Culturii.
Birocrația consumatoare de resurse, însă, este, la fel ca și în alte instituții culturale, mereu aceeași, arogantă și sfidătoare. Uniunea Scriitorilor e caracterizată de gerontocrație, a încremenit într-un exercițiu de senilitate, nu mai este în stare nici măcar să năpârlească, se lasă păianjenii și praful peste Uniunea Scriitorilor.
                    Există foarte mulți scriitori buni și foarte buni în țară. Din păcate, ei nu sunt vizibili, întâmpină dificultăți majore în afirmare, cărțile lor nu ajung în librării, nu sunt promovate, nu sunt bine difuzate și U.S.R. îi neglijează, îi ține în umbră, la distanță, în dispreț. Și, mai ales, e atât de multă ipocrizie la Uniunea Scriitorilor. Să credem că e întâmplător faptul că informatorul securității, Eugen Uricaru, turnătorul lui Dorin Tudoran, al Doinei Cornea și al călugărului Nicolae Steinhardt, a ocupat, între 1995-1997, funcția de secretar al Uniunii Scriitorilor din România; între 1997-2001, cea de vicepreședinte; și, între 2001-2005, cea de președinte? Coincidență: întâmplător, USR premiază și sprijină foști informatori ai Securității (acum, dau doar două exemple: Ioan Es Pop și Ioan Groșan). La fel de curios, peste două treimi din membrii USR sunt pensionari, mulți foști membri ai PCR, care mai primesc, din partea statului, din pricina apartenenței lor la USR, încă 50 la sută din pensia pe care o au. Și sunt mulți pensionari în USR, aproximativ 1500. Istoricul și criticul literar, academicianul Eugen Simion a obiectat împotriva numărului exagerat de membri, pe care i-a primit în USR Nicolae Manolescu și, în consecință, Eugen Simion a fost și el suspendat, chiar mai mult, pentru asta, Manolescu l-a făcut „tâmpit”. 
                    S-a ajuns, astfel, în situaţia de a fi plătite sume fabuloase, din banii publici, în fiecare lună, de atâţia ani, unor învârtiţi grafomani, megalomani, în dezinteresul total faţă de susţinerea reală a actului creator. Verificarea dosarelor literare ale unor aşa zişi scriitori, membri ai USR, ar evidenţia falsul grotesc pe care l-a folosit un imens număr de pensionari pentru a încasa bani publici, în mod fraudulos. Aici este principalul abuz administrativ al lui Nicolae Manolescu.
                    R.K. - În alte țări europene se dau burse de creație. Cum se implică statul nostru pentru susținerea culturii scrise?
                    H.M. - Statul român preferă să plătească sume colosale, ca indemnizații, unor pensionari, membri ai USR, răsplătidu-le mâzgălelile așezate pe câteva plachete fără valoare, pe care le-au folosit, legitimându-se ca scriitori. Anual se plătesc sume fabuloase, din banii publici, sub formă de indemnizații de pensionari. Nicăieri în Europa ori în vreun stat al SUA nu veți întâlni așa ceva.
                   Sumele astea ar putea fi folosite pentru stimularea creației, prin acordarea de burse de creație. Este o corectură de care avem neapărată nevoie. Un scriitor, fie el tânăr, fie el de vârstă medie, fie el pensionar, ar putea accesa o astfel de bursă, acordată pentru un an, pentru doi ani, în vederea scrierii unei opere literare.
                   De pildă, un pensionar, membru al USR, a beneficiat, în zece ani, de 50 000 de Euro, fără să producă nimic în această perioadă, a încasat această sumă doar fiindcă este bătrân. Dar sunt mulți bătrâni în țara asta, ei de ce nu încasează indemnizație suplimentară de pensionar? Este oare corect? E democratic? Pe de altă parte, să privim Legea care susține că un pensionar, membru al unei Uniuni de Creație, primește, suplimentar, de la stat, 50% din pensia pe care o are.
                   Conform acestei legi, un scriitor primește lunar 700 de lei și un altul, 2000 de lei lunar. De ce această diferență? După acest principiu, dacă ar trăi azi, cu statut de pensionari, un Nicolae Gane, un Dumitru C. Ollănescu-Ascanio ori un Nicolae Volenti, ar lua 2000 de lei pensie, iar un Eminescu 700 de lei. Bună socoteală, bună recunoaștere și apreciere!
                    Legea nr. 8/2006 (privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică) este o lege ilogică, nedreaptă și neconstituțională. Din păcate, nu a fost și nu e nimeni în stare de pertinență să o atace la Curtea Constituțională. 
                    Încă statul român este tributar concepțiilor criptocomuniste, de protejare a vechilor structuri. Și această Lege nr. 8/2006 vine să confirme, și ea, nesincronizarea noastră cu valorile democrației reale.

                    R.K. - Care sunt cauzele pentru starea aceasta de lucruri?

                    H.M. - Cauzele stării de lucruri, de azi, din literatura română, trebuie căutate în deceniul 5 al Secolului trecut.
                   Consider că, mai ales, din 1947 până azi, cultura română e victima ideologiilor. Premise existaseră încă din vremea „Junimii”. Între războaie, tânărul Mircea Eliade remarca faptul că „în România se face prea multă politică”. Iar eu sunt adeptul lui Liviu Rebreanu care clama, utopic, în mijlocul celui de-al doilea război mondial, la 1942: „nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură”.
                   Dar scriitorii români au fost obligați de conjuncturile istorice să apere cauze. Și au făcut-o (a făcut-o chiar Liviu Rebreanu), mulți dintre ei, cu mult curaj. Alții au trecut pe lângă evenimente, tacit, în chip laș, alții colaborând ipocrit cu agresorii sau cu factorii de opresiune. Astăzi, ca și altădată, mare parte din „elita” culturală e infestată de ipocrizie, bântuită de cameleoni bătrâni ce-și caută ucenici printre vlăstarele efeminate, dar carieriste și obediente. Ce versuri extraordinare are Eminescu: „Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă”!
După cum bine se poate observa, „cu ochiul liber” (cum se spune) sau „de la o poștă”, regimul ante 1989 continuă exercițiul de putere, în chip „reformat”. Și îl citez pe Marin Sorescu: „Toți de-a valma/ Ne-mpleticim parcă-n aceeași piesă,/ Pe care încercam s-o tot rescriem,/ Dar replicile ni-s mereu suflate”. „Imperativul politic” a dispus o „ordonare valorică” – o concentrare de tip piramidal, care să poarte mesaje „ideologice” – și, pentru asta, s-a „încredințat” o misiune (o „sarcină”) de „selecție” unei anumite părți din critica literară.
                   Numai că, în receptare, în studiu, în cercetare, se evidențiază faptul că subiectivitățile sunt repartizate pe multiple etaje. O fabrică de literatură (citește Artă), așa cum își doreau și cum își doresc ei, e imposibilă, produsele ei „finite” nu au valoare. Procedura fiind eminamente ideologică, s-a ajuns la un partizanat, înlăuntrul lui formându-se un grup de perpetuare a puterii de decizie. Și așa s-a născut „Laboratorul” – „Sera”.
                   Eu nu cred în legumele astea de „Seră”. Eu cred în destinul și în operele scriitorilor autentici și valoroși din țară, cred în destinul frumos al literaturii române, cred într-o schimbare în bine. Cititorii nu au, acum, prăjini să bată nucii, dar va veni o furtună, care va lovi în coroane și nucile vor cădea. Suntem în bătaia Istoriei. Vine Istoria peste noi și va schimba lucrurile. Să ne pregătim pentru întâlnirea cu Istoria!

                    R.K. - Horia, sperăm ca această discuție să ajungă, prin sinceritatea și valoarea ei, la ochii a cât mai multor români din țară, dar și de peste hotare; eu îți mulțumesc și îți doresc mult succes în tot ce urmează.


Un comentariu:

  1. Multumesc! Nu le postati Va rog si pe FB la https://www.facebook.com/groups/philobiblon/ Pe asta am prelut-o dar pt. viitor...

    Spor!

    RăspundețiȘtergere