OANA BOC - ,,SCARA”, O ÎNȘIRUIRE DE EFLORESCENȚE ALE CANDORII

         Oana Boc a debutat editorial, în poezie, cu volumul ,,Scara”, apărut la editura Eikon, în 2013. 

         O cunosc pe autoare încă din toamna anului 1988, când, la Brașov, un juriu al cărui președinte era scriitorul D.R.Popescu - juriu din care făceau parte scriitorii Daniel Drăgan, Miruna Runcan, Vasile Gogea, Aurel I. Brumaru, Marin Sorescu și criticul literar Laurențiu Ulici - îi acorda Premiul Național ASTRA pentru poezie. Era, pe atunci, elevă de liceu și talentul ei, spre norocul ei, fusese remarcat de oameni de seamă.

         De altfel, D.R.Popescu, într-o amplă expunere care e așezată, cu titlul ,,În loc de prefață”, în deschiderea volumului ,,Scara” - accentuează și subliniază calitățile lirice ale Oanei Boc.
         La fel, celebrul cărturar al Literelor și Filologiei clujene, profesorul de Literatură comparată, Mircea Borcilă, evidențiază: 

,,Cu totul remarcabilă mi se pare, în acest caz, performanța poetei, care s-a putut elibera de chingile poeticienei, regăsindu-și spontaneitatea originară. Vibrația lirică se produce, desigur, pe fundalul unui vast orizont de cultură”.

         Volumul de versuri ,,Scara” se întinde între ,,lună și stele/ între inimă și splină”. Inima este asociată Lunii, inimă de femeie, ca un creuzet în care, chimic și alchimic, se nasc sentimente - cresc, dospesc, frământate; splina e asociată constelațiilor. Așa se poate naște această poezie frumoasă și stranie din debutul volumului: 

,,Cădeam în ochiul tău drept, prin irisul întunecat,/ într-o spirală în care nu mai exista decât ecoul/ vieții mele strigându-te./ Mă prăbușeam fără respirație/ ca într-o moarte în care așteptam doar întâlnirea/ cu mormântul/ pe care mi-l pregăteai în inima ta/ în timp ce eu cădeam/ prin ochiul tău stâng/ hipnotizată de lună și dor.”

         Întregul volum este alcătuit de o poezie de dragoste în care obsesia stranietății și a unui anume mister pare a sta sub semnul acestui drum care se întinde între paloarea și zvâcnetul lunii și adâncul stelar, marcaj cosmic, scară metafizică alcătuită din emoții puternice, arderi, stări febrile, fascinații, uimiri, uneori lacrimi, alteori bucurii incendiare, îndelungi așteptări, regăsiri. Toate și altele sunt descrise și înscrise între un registru poetic modernist, când mai apropiat de cel expresiv al lui Lucian Blaga, când de cel vulcanic și metafizic al lui Nichita Stănescu. Deși sunt valorificate și alte experiențe, ca de pildă poezia ,,Călătorul de toamnă”: 

,,Într-o casă de chibrituri/ mi-am pus sufletul pe masă./ Tu cu ochii tăi ca jarul și cu mâinile de dor/ răstorni lumea dintr-o plasă/ aruncată pe covor.// Plouă cu scântei roșcate/ ce-au înnebunit acum/ în căderea lor mai tristă/ decât frunzele din drum./ Și aștept mai mult să doară/ anii-aceștia la un loc/ când tu pleci și lași în urmă/ doar sugestie de foc.// Mă aștept să mă străbată/ Toți cocorii ce-or să plece./ Se înalță altă toamnă/ care-n somn o să-mi dezlege/ clipele-aruncate-n gheme./ Ca pe-un fir al Ariadnei/ ochii mei or să te cheme./ O să vii atunci în toamnă/ ca un tren accelerat/ și din casa de chibrituri/ o s-aprinzi cu ochii tăi/ sufletul ce te-a visat.”

         Da, poezia Oanei Boc este atinsă de un fior romantic, de un ludic subtil, apanaj al talentului liric și manifest al autenticității.
Am, desigur, o poezie preferată, am ales din acest volum o splendidă Ars Poetica, de o covârșitoare frumusețe și profunzime - ,,Iubirea lui Prometeu”: 

,,Din iubirea asta doar vulturul a mai rămas/ și acum desenează pe cer, implacabil,/ golul rotund ca un ceas/ sau ca o secundă încătușată/ în carnea sărutului ars.// Așteptarea îmbrățișării/ s-a preschimbat în așteptarea năpustirii./ Și mai mult decât dorul de foc îl doare/ fiorul devorării/ când vulturul îi smulge în fiecare seară din trup/ speranța uitării.// Într-un singur ochi albastru îndurerat/ îl mai văd pe Prometeu/ înlănțuit, transparent și îndepărtat.”

         S-a lăsat mult așteptat acest debut editorial. dar volumul ,,Scara” este o bine-meritată intrare a Oanei Boc în Republica Literelor. Bine-venită fie! Și binecuvântată această bună-cuvântare a poetesei! Căci versurile ei aduc multă lumină în poezia contemporană (atât de asaltată de kitsch, manelism și vulgaritate), versuri în care regăsirea poetei se transformă înlăuntrul inocenței.

,,O să pipăi aerul cu părul meu despletit,/ să regăsesc forma trupului tău,/ o să scormonesc printre bătăile inimii mele,/ să descopăr ecourile pierdute ale cuvintelor/ rostite de tine cândva,/ o să devin fluidă și o să curg/ prin chiar sângele meu impur,/ mereu amestecat/ cu ființa ta.// Alergând frenetic o să întorc/ prin toate clipele și prin toate îmbrățișările:/ poate o să te găsesc undeva acolo, / privind iubirea noastră/ liniștit, invizibil.”

         Am găsit în acest volum personificarea timpului (,,Clipele ne mureau în brațe,/ unele zbătându-se și plângând,/ altele tăcute, neputincioase sau resemnate”) și am înțeles că scara poetei e acest răspuns, acest timp în care se inserează uluitoarea, dar simpla întrebare, quintesență a tuturor întrebărilor: ,,De ce?”  

,,De ce mă cauți la marginea fiecărei clipe/ care-mi trece prin sânge?/ De ce te aștept la marginea fiecărei clipe/ care-mi trece prin dor?// De ce mă străbați cu trupul tău/ ca un stol mereu călător?// Când marginea fiecărei clipe dintre noi/ e ca un bisturiu de tăioasă,/ îmbrățișarea noastră sfâșiată și arsă/ ne luminează-adânc pe-amândoi”.

         Poezia Oanei Boc e o înșiruire de eflorescențe ale candorii, iar iubirea, descrisă de versurile ei, e adunată într-un verb nepătat.