miercuri, 30 septembrie 2015

„DINCOLO DE STELELE RECI”, O PREZENTARE DE COLONEL (R) DR VASILE SOARE

eCreator 29 septembrie 2015                http://www.ecreator.ro/critica-literara/1130-dincolo-de-stelele-reci.html

             Cititorii, fie ei simpli sau complicati, oameni cu stagiu militar efectuat sau nu, vor afla de la autorul acestei cărți că „într-o unitate militară, zilele nu sunt chiar atât de vesele cum ar părea la prima vedere, dar nici într-atât de triste, cum se întâlnesc, de obicei, la înmormântările tradiționale”. Ba chiar am putea spune – dar numai pentru cei care reușeau, într-un fel anume, să-și apropie cele „cinci minute de geniu”, în care „era bine să fi deștept în Armată” –, că în Armată era chiar plăcut.
                Dar acest adevăr nu era valabil pentru oricine, pentru că nu toți puteau beneficia, în mod egal, de toate „privilegiile” ascunse ale vieții de militar. În notă ironică, trebuie să recunoaștem că nu oriunde aveai „privilegiul” de a întâlni privirea de oțel a câte unui „sergent cicatrizat”, abrutizat de alcool și care nu cunoștea plăcere mai mare decât aceea de a-și umili în permanență mai tinerii săi subordonați, care trebuiau să înțeleagă, în feluri din cele mai absurde și ilogice, cam cum era treaba cu împărțirea puterii și a dreptății pe pământ: adică între ei, „tâmpiții și idioții de soldați” și el, sergentul cu diagonală, autoperceput ca însuși Dumnezeu pe pământ.
                Evident, doar în armată puteai avea privilegiul de a fi martorul propriei tale maturizări – o maturizare forțată, care trebuia să se petreacă repede, „la foc automat”, în doar 16 luni de stagiu militar, ca într-un veritabil ritual de trecere – condiție de bază a apropierii tale de esența „marilor adevăruri” ale milităriei.  Adevăruri care nu puteau fi cunoscute, nu-i așa? decât doar de APV-iști (celor care nu știu, aceasta era denumirea dată de militarii în termen cadrelor militare active, o denumire care, prin abrevierea malițioasă a sintagmei „Armată pe Viață”, devenea, pe scurt, APV).
                Autorul nu glumește însă cu lucrurile serioase și surprinde cu finețe, obiectivitate și multă sensibilitate traiectul maturizării tinerilor sosiți pentru a-și face datoria sub drapel: la început, sfioși sau chiar speriați de necunoscutul noii situații; apoi, treptat, tot mai interesați de ceea ce fac, mai responsabili și tot mai în consonanță cu valorile instituției și ale tradițiilor militare ale armei. Uniforma nu mai este privită doar ca un accesoriu vestimentar. Ea individualizează: Corpul vânătorilor de munte, din care a făcut parte și autorul, în perioada milităriei sale, este moștenitorul tradițiilor de luptă ale celor care s-au acoperit de glorie în confruntările celui de-al doilea război mondial, din Crimeea și până dincolo de munții Tatra, având în fruntea lor comandanți de excepție și adevărați patrioți: generalii Mociulschi, Avramescu, Dumitrache, dar și mulți alții. Soarta a fost nedreaptă cu ei: lor le-au fost „aranjate”, fie ieșirea directă din scena vieții, fie, prin umilire, doar după trăirea supliciului unor ani grei de Canal sau de temniță, petrecuți în închisorile comuniste. 
               
             ,,Dulce ca mierea este glonțul patriei!”, ne reamintește autorul, într-o notă ce scutește de alte comentarii titlul omonim al unei cunoscute cărți din perioada contemporană derulării poveștii noastre... Instrucția fără menajamente, cu arma mai tot timpul asupra lor, le nuanțeză tinerilor recruți până și percepția asupra unor sentimente, așa cum este, spre exemplu, dorul de iubire. În armată, în lipsa iubitei, mai toți militarii sfârșesc prin a-și denumi armele cu nume de fată (pag. 13): „Simt că arma a devenit o parte din ei, că se despart greu de ea, când trebuie să o așeze în rastel...” Să fie oare acesta singurul mod permis de a iubi?! Autorul reușește, în câteva pasaje extrem de reușite, să redea complexitatea universului adolescentin al tinerilor în uniformă, forțați, după cum ne arată autorul, la o mult prea rapidă maturizare. Și, ca întotdeuna când lucrurile se întâmplă așa, numărul întrebărilor rămâne cu mult mai mare decât cel al răspunsurilor primite. Sensibilitatea vârstei, iubirile neîmpărtășite sau încă netrăite, dar și dorul de lucruri absolut firești, așa cum ar fi de pildă o masă îmbelșugată, îi fac pe tinerii militari să pară „altfel”, deși, de cele mai multe ori, aceștia se dovedesc a fi doar niște visători incorigibili. Autorul ne sugerează că prea des se uită faptul că, și ei, nu sunt nimic altceva decât tot niște oameni, cu trebuințe, sentimente, vise, ca ale oricăror alți oameni.               

                Așa se face că într-o lume în care uniformitatea pare a înghiți totul, ștergând identități și nivelând pesonalități, personajul central al narațiunii – pistolar numărul unu, Grupa 1, Plutonul 1, Compania 1, Batalionul 24, Vânători de Munte – nu își dorește, la o adică, să fie avansat nici măcar la gradul de fruntaș. Ar dori, în schimb, să fie lăsat să-și depună Jurământul și, în calitatea sa, de „soldat, talpa țării”, să fie respectat și apreciat pentru ceea ce reprezintă. Drept urmare, visează militarul, de ce nu ar putea fi, prin cunoștințele și inteligența sa, un egal al ofițerilor? Ba mai mult, chiar respectat de către aceștia, și tratat ca atare. Cu deferență, dacă s-ar putea... Întrebarea nu rămâne doar una retorică, pentru că autorul, ademenindu-ne, în primele pagini, cu o narațiune „cuminte”, nu a făcut decât să ne „încălzească”, pentru a ne putea introduce, ulterior, în universul marilor întrebări. În această construcție aparte, universul Armatei și al armelor reprezintă, pentru autor, doar pretextul, pentru că, în fapt, substanța principală a întregului roman abia urmează. Modalitatea aleasă de autor pentru a ne seduce este una ingenioasă, cititorul neavizat putând să aibă chiar câteva ezitări până la deslușirea cheii criptice a întregii narațiuni. Nu pentru a descuraja, ci pentru a spori și mai mult gradul de curiozitate al cititorului, afirm, recunoscându-mi limitele, că această cheie chiar ar putea să nu fie singura... 
               
            Cartea debutează cu introducerea cititorului în atmosfera specifică timpurilor în care armata bazată pe conscripție era un fapt cotidian al acelor vremuri. Cu tot bagajul de fapte, întâmplări și stări sufletești ce însoțeau acele vremuri: așteptarea ordinului de încorporare, sfaturile „veteranilor” înainte de plecare, despărțirea de părinți și de celelalte persoane iubite, drumul cu trenul către o garnizoană mai mult sau mai puțin prăfuită, preluarea recruților, primele impresii ale vieții de cazarmă, frecușurile inutile și, uneori, dezumanizante ale unor „frustrați de serviciu”, „dezmeticirea” recruților, rutina instrucției dar și a multitudinii de munci total nemilitare (exemplul de la pag. 90, cu culegerea unui câmp de cartofi, în condițiile unor norme de lucru absolut fanteziste). 
                Evident, totul se făcea doar în numele pregătirii, călirii pentru luptă și al dobândirii unui moral capabil să facă și cel mai aprig „dușman ” să tremure pe el de frică. Sunt absolut memorabile pasajele în care autorul ne prezintă – evident, în limbajul ideologic simplificator al lozincilor patriotarde ale vremurilor de atunci – imaginea inoculată despre inamicul ipotetic al scumpei noastre patrii: „...inamicul...e întotdeauna numeric superior. Dar are un dezavantaj: e prost. Noi avem moralul ridicat, fiindcă suntem motivați serios: ne apărăm bogățiile... Inamicul e invadator, vine să le ocupe, să le cucerească, să le ia în posesie, fiindcă îi sar ochii din cap de foame...” (pag. 25). Să ne reamintim că acestea erau clișee propagandistice ale vremurilor când România lui Ceaușescu suferea ea însăși de foame! Dar mesajul propagandistic pare a se frânge atunci când, fără a considera că pactizează cu inamicul, sufletul militarului  -  neîndoctrinat total! -  s-ar arăta dispus să-l înțeleagă puțin și pe inamic: „ar mânca și el, săracul, niște cartofi prăjiți cu ochiuri. Și dacă n-are...n-are...ce să facă și el, atacă...”. În această viață „ca o halucinație” (pag. 58), în care „deși nu suntem mulți, suntem puțini...”(ironie sarcastică a autorului, la adresa unuia din clișeele limbajului de lemn al propagandiștilor vremii), militarul se simte tot mai strivit de postura sa de om condamnat să privească lumea doar prin cătarea armei (pag. 121), și în care până și unor gesturi banale, li se conferă exclusiv semnificații belicoase („pasul înapoi este retragere, pasul înainte este curaj. Adică pasul spre victorie”...). În această lume kaki, în care par a domni cu totul alte reguli, militarul descoperă că „nu pot fi scrise poeme de dragoste iubitei, atunci când îți așezi patul armei pe umăr” și că „pe front nu e loc nici timp pentru gânduri ori pentru regrete, nici pentru melancolie ori întrebări metafizice. Nu există decât automatismul și precizia morții...”
               
           Cheia criptică a narațiunii de la începutul romanului ne este dezvăluită câteva zeci de pagini mai departe. Acestea ne ajută în explicarea planurilor temporale diferite ale narațiunii și a prezenței deselor digresiuni ideatice, puse pe seama personajului principal al romanului. Aflăm astfel că autobuzul în care se aflau APV-iștii, în drumul acestuia de la serviciu către oraș, la terminarea programului, suferă un grav accident de circulație, urmat de o explozie, în care își pierd  vața câteva zeci de cadre militare: ofițeri, subofițeri, maiștri militari. Pe șosea, martor al întregii tragedii, aproape de o bornă kilometrică, la doar câțiva metri în fața autobuzului, se afla personajul nostru principal. Suflul exploziei îl aruncă în peisaj, dar este recuperat de către echipele de salvare sosite la fața locului și transportat la spital, de unde își va reveni abia ulterior, după mai multe zile de comă profundă și mult mai numeroase zile de spitalizare. Un accident absurd, care nu ar fi trebuit să se producă, îl transformă pe tânărul nostru militar înt-un luptător cu moartea, cu supraviețuirea. Lupta sa devine una dramatică, așa cum este și existența militarului pe câmpul de luptă.  
               
                Toată această perioadă de luptă pentru viață, marcată de o lungă călătorie într-o altă lume, în interiorul conștiinței – amestec de gânduri nerostite, imagini ale subconștientului hoinărind prin cotloane negândite, revelații mistice și, cine știe?! poate chiar întâlniri cu eul său, dedublat – ne oferă posibilitatea de a întâlni un personaj cu mult mai complex decât eram pregătiți să o facem. Romanul pare a-și pierde firul epic, încetează de a mai fi o confesiune și devine, tot mai mult, o ficțiune. Tema bornei kilometrice o citim de acum și în alte chei: cea a graniței dintre viață și moarte, dintre real și imaginar, dintre logic și absurd. În puținele pauze de respiro oferite de sintaxa extrem de generoasă a autorului, cititorului i se oferă răgazul descoperirii unui personaj plin de candoare, pe deplin accesibil, uman, coerent și plin de empatie, care a aflat (dar cu ce preț?!...) că „o zi poate dura cât un veac” și că, în spital, chiar dacă aceeași zi poate fi „ ca o povară de plumb”, te poți vindeca ușor „ cu tinerețe” (pag. 106).
Ceea ce urmează de acum încolo reprezintă uverturi de vituozitate ale autorului, care dovedește o temeinică cunoștință a artei condeiului, punctată de inspirate și incitante provocări la dialog. Este zona în care autorul excelează. Lectura cărții poate deveni o încântare, pentru că provoacă. Pentru că nu este o carte exclusiv despre militari și militărie. Ba chiar din contră, aș spune: personajul nostru principal este un luptător cu moartea, cu supraviețuirea și poate doar de aceea autorul l-a ales ca fiind militar. El nu vorbește numai despre lupta absurdului cu moartea, ci și despre despre viață și iubire, despre libertatea de a te îndoi, dar și despre bucuria de a-ți trăi visul și a te putea  bucura, aidoma autorului, de Biruința Vieții. Pentru că, într-adevăr, „Viața este frumoasă și este minunată doar atunci când trăiești”! 
                Iar dacă amintiri din trecut continuă să ne chinuie sufletul sau poate nu am reușit să fim prea virtuoși, pentru a-i merita pe deplin Uitării scuzele sale de rigoare, vă propun să urmăm rețeta „sustrasă” chiar de la autor: se ia una bucată valiză de lemn, soldățească, vopsită în maron, se închid în ea toate gândurile noastre despre armată, bune și rele, apoi vom arunca valiza de pe balustrada de lemn a unui pod, direct în apele învolburate ale râului ce trece pe sub el. Cu siguranță, valiza va fi pescuită de altcineva (preferabil, un copil), ceva mai în aval. Atunci când o va deschide (și aici, îi jucăm o festă autorului!...), gândurile noastre, toate, își vor lua zborul, până dincolo de Stelele Reci. Acolo unde, așa cum o spune și melodia, „gândurile noastre toate se vor întâlni, vreodată”... 
               
      Atunci eu, un umil fost servitor al lumii celor în uniformă, voi ști că în cazarma Batalionului 24 Vânători de Munte, există și acum un falnic și mândru flăcău, care, cu arma strânsă la piept – Pistolarul unu, Grupa 1, Plutonul 1, Compania 1 –  ne va raporta, sigur pe sine, că „dincolo de stelele reci” mai există totuși ceva: există Iubire! Doar iubire, și atât. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu