CUVÂNT LA VOLUMUL DE VERSURI ,,NEPTICE. SCARĂ ÎN CER”, DE ȘERBAN MOESCU -

                   

ȘERBAN MOESCU

  Încă de la începutul micii mele intervenții (în legătură cu acest volum de versuri – NEPTICE. SCARĂ ÎN CER), voi sublinia că este foarte greu, dacă nu imposibil, să eviți adjectivele de elogiu pentru frumoasa poezie a lui Șerban Moescu. O poezie care îmi amintește de ritmul interior al lirismului marilor poeți români din perioada interbelică, din care ,,au băut”, după Război, și Nicolae Labiș, mai apoi, la debuturile lor, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Florența Albu. Stilistic, Șerban Moescu ajunge, din erudiție, să rezoneze cu acele inflexiuni, care au oferit cadrul/ albia poeziei noastre moderne. 

                    O altă trăsătură a autorului acestui volum admirabil (izvorât dintr-o dedicație admirabilă, construit admirabil), reflectă sensibilitatea care îl aduce pe cititor în spațiul sacru al poeziei, acolo, de fapt, de unde s-a născut poezia, în străvechime. Poetul nu e dator poeziei postmoderne, curentelor demitizatoare, nici pulsiunilor de spectacol efemer al cuvintelor, ori de degradare a limbajului, în gratuitatea unei ,,glorii de 5 minute” – dimpotrivă: se desprinde de astfel de ,,manifestări”, fără antipatie și fără proclamații, doar pentru că are o altă cale. 

                    Calea poetului Șerban Moescu e calea firescului, a inocenței, a emoției și autenticității trăirilor spirituale, iar cititorul e prins în lectură de un autor profund, capabil să îndrume, chiar (sau, tocmai) cu simplitatea aceea pe care nu ai cum să nu o admiri, mai ales în aceste vremuri în care, bagatelizarea vieții a devenit un leitmotiv și sufletele se sfărâmă înghețate. 

                    Șerban Moescu este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani, nu doar din Diaspora (eu prefer să îi spun Exil - trăieşte în Denton, Texas), - ci și din țară. Și nu sunt mulți, sunt chiar puțini, în ciuda atâtor și atâtor zăngănitori încurajați de fițe și de febrele aroganței. Atent și meticulos, acest poet are eleganță și modestie, dar și conștiința bărbăției sale de scriitor, fiindcă pentru creația artistică e nevoie de curaj, de expresie. Consecvent, ani în șir, și ani în șir, a antrenat energii creatoare într-o poezie curată. Nu voi spune că are talent, astfel de afirmații se adresează copiilor și adolescenților înzestrați, debutanților - fiindcă, deși poetul e un etern copil, un etern adolescent, Șerban Moescu nu e la debut, e în amiaza consacrării. 

 Horia Muntenus, Sibiu, August, 2025 

          ȘERBAN MOESCU FĂGĂDUINȚĂ. TIMP ÎN NOI 

                               (poem soţiei mele Anca) 

S-a dus un an, s-a dus departe 

În neantul timpului din noi… 

Voi reuşi să-mi amintesc în parte 

Fragmente doar, de amândoi. 

Trăirile dar vor rămâne: 

Mai vii, mai încrustate-n cord, 

Ca umbra astrului ce-apune 

În marea pâclei de ochi orb; 

Vor mai trăi în peşteri vaste 

Ca pustnicii, tăcuţi deplin 

În rugi îngenuncheate-n astre, 

Suite-n ceruri de pelin. 

Şi-aşa-mi voi aminti de mine 

Pe pânza ochiului de tău, 

Mişcarea gândului pe vine 

Înstrecurat în suflul tău. 

Clişee de singurătate 

Înmărmurite în tăceri… 

Ce ne-au adus tot mai aproape 

Ziua de mâine-n cer de ieri. 

Continuăm prin vreme-aparte 

Să trecem, sângerând discret, 

În linişte şi în departe, 

Marea cea roşie din Eghipet 

Şi-mbrăţişăm astfel pustiul 

Cătând cuminte şi înalt 

Făgăduinţa noastră-n Fiul 

Şi-a unuia în celălalt.