Horia Muntenus - Ritualuri de iniţiere
OBSERVATOR - TORONTO (CANADA), 19 OCTOMBRIE 2016
http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=16107
OPINIA TELEORMANULUI 20 Octombrie 2016
http://www.opiniateleormanului.ro/horia-muntenus-ritualuri-de-initiere/
FLACĂRA LUI PĂUNESCU
http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=16107
OPINIA TELEORMANULUI 20 Octombrie 2016
http://www.opiniateleormanului.ro/horia-muntenus-ritualuri-de-initiere/
FLACĂRA LUI PĂUNESCU
 |
| DAN LUPESCU |
Logodit cu Logosul, clujeanul Horia Muntenuş poartă – în inimă, în minte şi în suflet -, înainte de toate, darul divin al Poeziei: ,,sarea tuturor marilor idei, cum a definit-o Nichita Stănescu.
Pasionat de creaţia genialului Constantin Brâncuşi, cel care, întorcând, acum un secol şi un deceniu, sculptura la izvoarele ei primordiale, a fost declarat cvasi-instantaneu ,,părintele sculpturii moderne mondiale”-, Horia Muntenuş nu avea cum să nu se adape din oceanele culturii tradiţionale, din lumea basmelor şi a eresurilor româneşti, din tărâmurile fabuloase ale miturilor şi istoriei, studiind cu temeinicie ,,organigramele” Kogaionului şi Olimpului, filosofia elenă şi Panteonul grec, asumându-şi, ca pe un botez, tainele celei mai vestite şcoli de iniţiere spirituală de pe Terra, consacrată sub denumirea de Şcoala Zamolxiană şi care, de acum 3.500 de ani, a fiinţat în Dacia preistorică, și se perpetuează şi astăzi în spaţiul României, adică în câtimea care ne-a mai rămas din strălucitoarea Dacie multimilenară.
Scriitor şi jurnalist, editor şi scenarist, regizor şi producător de filme, efervescentul creator şi om de cultură din Cluj-Napoca este autorul a 11 volume de versuri, al unui studiu de o profunzime şi de o noutate uluitoare despre titanul din Hobiţa: ,,Dincolo de BRÂNCUŞI”, al unui roman, în care sondează spaţiile vibrante de ,,Dincolo de stelele reci, a două filme documentar-artistice: ,,Un arbore la mijloc de lumi, Constantin BRÂNCUŞI”(34 de minute), realizat în 2009, respectiv, ,,Calea Eroilor, Istoria unei capodopere” (240 de minute), din anul 2012. Alături de Cornel Mihalache, dar în creaţii cinematografice diferite, este autorul celor mai percutante şi expresive evocări vizuale ale lui BRÂNCUŞI, clasat de experţii occidentali şi orientali pe locul al cincilea în topul celor mai importanţi o mie de plasticieni ai lumii din mileniul al doilea.
Poemul cinematografic ,,Refren: Lili Marlene” (22 de minute) l-a lansat pe piaţă în anul 2010, Horia Muntenuş apărând pe genericul acestuia în ipostazele de producător, regizor şi scenarist.
Dar, aşa după cum apreciază, cu justeţe, exegetul Vasile Gogea, care îl cunoaşte de mai bine de trei decenii: ,,Horia Muntenuş este în primul rând poet. Un nesupus, veşnic revoltat, insurgent, la nevoie chiar revoluţionar, veşnic pus pe mari tulburări ale ordinii (injuste, sclerozate, prea încete), anarhist cu vocaţia reprimată a ordinii morale şi estetice, perpetuu întemeietor de mişcări, îndrăgostit de Brâncuşi, Zalmoxe şi alte mituri născătoare de noi religii, autor de volume de poezie, eseuri de hermeneutică şi mitologie, întemeietor de reviste literare, autor de manifeste literare, bătător de medalii şi însemne, un boem intermitent cu pauze de cuminţire”şi pocăinţă”în bibliotecă, gata de mari risipe, prieten şi trădător” de prieteni, gata să stea până în zorii unei zile incerte alături de chiar maestrul pe care îl contestă”.
Despre cel mai lung, percutant film, cu vădite accente polemice, realizat de Horia Muntenuş -, criticul de specialitate Ioan Pavel Azap afirmă categoric: ,,Calea Eroilor Istoria unei capodopere” prezintă geneza ansamblului monumental de la Târgu Jiu, simbolistica şi semnificaţia lui, locul acestuia în cadrul patrimoniului cultural al umanităţii, dar şi, într-o abordare care nu se rezumă la simpla consemnare a faptelor, un moment controversat: avatarurile restaurării ansamblului brâncuşian între anii 1996-2000, restaurare care s-a desfăşurat după un proiect iniţiat şi coordonat de Radu Varia. Nu intru în detalii: ar fi nevoie de un comentariu prea amplu, riscând să devină plicticos şi irelevant, dar şi pentru că nici un comentariu nu ar putea acoperi amploarea şi toate dimensiunile, sugestiile, ipotezele ideatice ale filmului. Vreau doar să precizez că Horia Muntenuş foloseşte materiale de arhivă, dar, îndeosebi, imagini filmate, parte dintre ele chiar de către sine, special pentru Calea eroilor, şi, fapt extrem de important, filmul pune în circuit imagini şi documente inedite sau foarte puţin cunoscute. Filmul, un documentar autentic, cu momente de reală virtuozitate regizorală, este opera unui autor matur, care şi-a însuşit pe teren tehnica (şi arta) naraţiunii cinematografice.”
Girându-i debutul literar în revista ,,Napoca Universitară”, prozatorul şi brâncuşiologul Constantin Zărnescu, îl prezenta în următorii termeni, în anul de graţie 1985: ,,Horia Muntenuş ne îndreptăţeşte speranţa într-un poet de o înaltă fineţe, inventator-constructor de lumi de cuvinte, fragile, delicate, serafice, asemenea acelor cristale din bijuterii.”
,,Poesia”este genericul sub care, acum, în 2016, îşi reuneşte, într-un volum antologic de autor, cele zece apariţii editoriale din 1991 şi până în prezent. Văzând lumina tiparului în condiţii admirabile, la Editura Azbest Publishing, din Arad, antologia lirică a lui Horia Muntenuş include cinci nume de referinţă în colofon: lector de carte Petre Nicolescu; coperta Florin Părăvan; prefaţa – Mihaela Rădulescu; postfaţa Sanda Misirianţu; tehnoredactarea: Accent Studio, Cambridge, United Kingdom.
În spaţiul sacru al acestei antologii nu se intră oricum, printr-o banală uşă de mucava ori sărind vreun pârleaz din nuiele de răchită, ci pe sub bolta serenisimă a două moto-uri. Primul e cules din ,,Proverbele lui Solomon”-, te avertizează că eşti pe punctul de a intra pe un tărâm unde nu-i de şagă şi te copleşeşte prin faldurile oceanului de meditaţie profundă în care te cufundă: ,,Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu pot să le pătrund cu mintea: urma acvilei pe cer, urma şarpelui pe stâncă, urma corabiei pe mare şi calea bărbatului către fecioară.” Cele patru metafore pot constitui tot atâtea definiţii ale demersurilor lirice ale poetului Horia Muntenuş şi ale viziunii sale asupra magicei ,,Poesia”.
Al doilea moto pare mai tare criptat decât primul şi este semnat de Gerhard Dorn: ,,Soarele este invizibil în oameni, dar pe Pământ e vizibil şi totuşi ambii descind dintr-unul şi acelaşi Soare.” Sună cât se poate de tainic această inscripţie pe poarta masivă, de stejar, ferecată în oţel, de la intrarea în Cetatea poeziei lui Horia Muntenuş. Şi ne duce cu gândul la hotărârea epocală luată şi mărturisită de Prea Bunul Dumnezeu, atunci când a rostit: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Facerea 1:26).
Pagina cu genericul şi cu cele două moto-uri au, probabil, şi rol de capitonaj, de pregătire pentru trecerea pe sub drapajul unei cortine de catifea, grea de tâlcuri, de culoarea cardinală a purpurei ori a vişinei putrede. Ne referim la poemul intitulat, în aparenţă sec, ,,Azi”care ne trimite instantaneu la o practică inoxidabilă a lui Nichita Stănescu: după semnătura sa olografă, niciodată nu preciza data, ci scria mare, cu litere vultureşti, tăiate parcă în marmura eternităţii: ,,AZI”. Credem că Nichita alesese acest fel de datare (de eternizare!) a autografelor sale tocmai pentru a atrage atenţia – comilitonilor, contemporanilor şi urmaşilor săi, că numai AZI trăim, numai AZI contează, ziua în care Dumnezeu a rânduit să respirăm acelaşi aer cu el, cu Nichita, semizeul ,,Necuvintelor”, Poetul cel frumos ca umbra unei idei: clipa prezentă, prezentul pe care se cuvine să-l valorificăm plenar, să nu-l irosim, ci, dimpotrivă, să-l metamorfozăm, tainic şi grabnic, în prezent continuu, în veşnicie la purtător, celestă...
Dar iată cât de înşelător terestru caligrafiază Horia Muntenuş poema sa de 18 carate, ,,Azi”: ,,Pe trotuar înaintea mea/ La trei metri distanţă/ O femeie fericită/ Îşi legăna torsul păşind/ Lăsa urme mersul ei pe retină/ Şi un parfum.// Eu am grăbit pasul/ M-am strecurat printre pietoni/ Am trecut pe lângă ea/ Şi am mers înainte/ Fără să îmi întorc capul/ Până când m-am înşurubat deodată/ Şi-am rămas pironit în faţa unei vitrine/ Şi atunci am avut răgazul/ Să îi privesc zâmbetul pe buzele roşii/ Ochii hipnotizaţi/ Cum legănându-şi coapsele/ Venea ea înspre mine.”…
Cine vede în aceste versuri ,,permanenţa stării de euforie a artistului” înseamnă că s-a născut orb pentru sensurile din străfunduri, pentru jocul de lumini, umbre şi penumbre, pentru sugestiile de mare rafinament, subliminale.
Necunoscuta atât de ispititoare, la o epidermică şi neavizată privire, nu este nici Poezia, nici Iubirea fulgerătoare, nici vreo vivandieră dornică de dansuri erotice. Femeia fericită, care, provocator, îşi leagănă torsul, mersul ei lăsând urme pe retină şi un parfum, Femeia care stăpâneşte arta de a face să-i înflorească zâmbetul pe buzele roşii, cu ochi noptateci, hipnotizanţi, Femeia care vine, şerpeşte, spre Poet, legănându-şi coapsele, nu este decât mesagera Morţii, dacă nu cumva chiar Moartea în persoană, care-i transmite, discret, dar clar, protagonistului fiorul concentrat în avertismentul ,,Memento mori!
Interpretând în acest fel poemul dintâi al antologiei, ţinem să precizăm că hlamida de un alb imaculat, hlamida din blană de hermină, orbitor de luminoasă, hlamida străvezie a Morţii străbate, de la un capăt la altul, aproape toate poemele lui Horia Muntenuş.
Moartea înseamnă Timp Timpul trăirii, Timpul rostirii/scrierii, Timpul smereniei prea rar atinse, Timpul mântuirii, de atâtea ori ratate...
Moartea este însăşi Viaţa! Viaţa telurică, trupească, a carcasei de humă în care ţinem captiv Sufletul, Duhul Sfânt care, din chiar momentul venirii noastre pe astă-lume, o ţintă unică are: Moartea, adică eliberarea din deşertăciunea lutului şi, abia acum, eliberarea spiritului, naşterea în cer, trecerea în unica dimensiune cu adevărat vie - dimensiunea spirituală, dimensiunea Sfântului Spirit. …
De ce uitaţi că, acum şapte-cinci-trei mii de ani, strămoşii noştri, dacii, plângeau la naştere – deoarece erau conştienţi şi aveau luciditatea senină de a înţelege că viaţa pe Pământ înseamnă traversarea Văii Plângerii -, se jeleau la naştere şi dănţuiau, cântau şi chefuiau la moarte?…
Acest hohot de plâns la naştere, rotunjit, simetric, la celălalt capăt al funiei vieţii, la capătul cel mai luminos al spiralei vieţii, adică la capătul cel mai înalt numit Moarte-Naştere în Cer-Adormire întru Domnul este confirmat grabnic, în tumultul creaţiei lirice a lui Horia Muntenuş, chiar de primul poem ce dă şi titlul volumului său de debut, din 1991, ,,Noaptea exilatului”.
Se înţelege, cred, că Exilatul este, desigur, Poetul. Exilat în această viaţă. Care, poate fără să ştie, nu-şi doreşte decât să se elibereze, nu-şi doreşte decât ca, din corola vieţii, să irumpă sămânţa Morţii – care Viaţă Veşnică înseamnă. Printre stele.
Citez strofa de început a poemului ,,I”(unu roman) din ,,Noaptea exilatului: ,,A venit o femeie (n.n. aha, deci tot femeie) la mine cu ochii înconjuraţi de albii/ În adâncimea lor se aduna ploaia şi eu/ Aveam poftă să beau (n.n. poftă de viaţă telurică, deşartă!)/ Am poftit-o să şadă şi ea/ S-a aşezat timidă pe şoaptele mele oarecum încurcată/ Cu părul ei atingându-mi o clipă umerii/ Cu haina ei întunecată (n.n. haină de culoarea morţii) rece (n.n. tot sugestia frigului sideral al morţii) şi parcă tristă/ Ca o grădină în toamnă (n.n. din nou, sugestia crepusculară)/ Ca un hotar…” (n.n. hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo).
La fel de concentrată este strofa a doua, purtând în subsidiar, neauzit, nevăzut decât de iniţiaţi, ecoul îndemnului latin ,,Ora et labora”(,,Roagă-te şi munceşte): ,,Pentru tine oră/ Logodnă/ Între întuneric şi lumină (n.n. vezi nunta ciobănaşului din Balada ,,Mioriţa)/ S-a aşezat femeia şi de la gât şi-a desfăcut o basma:/ În adâncul ei am văzut trupul zvelt al singurătăţii (n.n. parcă-ţi vine să rosteşti, în gând: ,,Brrrrr)/ Chipul straniu al eroziunii.”
Nu-i aşa, stimaţi cititori ai versurilor lui Horia Muntenuş, că vă trec fiorii, că pielea vi se face ca de găină şi sunteţi cuprinşi de frigul metafizic, atât de sonor, din picturile lui Chirico şi Magritte, dar şi din grafica perioadei de început, româneşti, a graficianului Dan Cioca? În care personajul hieratic, abia conturat, este Timpul, Moartea adică.
Sentimentul acut, valpurgic, faustian, de năruire în falia dintre lumi este accentuat, cu măiestrie, în strofa a treia: ,,Şi ce frumos era trupul femeii ca o poveste m-am prăbuşit/ Cu faţa pe sânul ei şi plângeam/ A venit la mine o femeie cu unghiile transparente şi lungi (n.n. unghiile muguri şi lăstari ai coasei, ascuţită ca un brici, lustruit, ascuţit anume, Coasa Doamnei în negru)/ Coridoare lăsau o culoare de nisip/ Pe un contur din care în vânt chema/ Peşti ciudaţi fantome ale obscurităţii/ Pentru mine sau poate pentru altcineva.”
Materia păstoasă întinsă înfrigurat, cu gesturi sacadate, în ritm accelerat, ritm de ,,Ciuleandră”, de pictorul care a renunţat la pensule şi mânuieşte cu virtuozitate oţelul necruţător al cuţitului dedat la orgia cromatică şi vibrantă a tabloului care tocmai se naşte sub ochii noştri hipnotizaţi -, materia genuină a poemelor lui Horia Muntenuş este atât de fragedă încât el, poetul Horia, nu-şi poate permite să întrerupă actul sacru al genezei Poemului prin plasarea de titluri, pentru fiecare dintre ele.
,,Noaptea exilatului” (1991) se constituie, da capo al fine, într-un singur poem, conceput în 33 (vârsta lui Iisus) de secvenţe, numerotate de la I (unu roman) la XXXIII (treizeci şi trei roman). La o primă lectură fugitivă, ai impresia că, din când în când, te învăluie câte o pală îmbietoare de aer baudelairean, mai rar shakespearean. La reluarea lecturii, însă, ţi se consolidează convingerea că aceste poeme - veritabile rachete în trepte, cu combustibil special şi combustie inefabilă se rotunjesc ca într-un ceremonial sacerdotal (zamolxian?), cele 33 de trepte fiind, în străfundurile lor, versete cu ţinută maiestuoasă, ca desprinse din Biblie.
Prin aserţiunile noastre de mai sus, suntem într-un soi de rezonanţă ideatică şi, în prelungirea judecăţilor de valoare exprimate, în revista ,,Steaua” (1991), de Constantin Zărnescu: ,,Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenuş păstrează sensibilitatea profund ironică a generaţie’80, dar se apropie prin şocul trăirii, prin coincidenţe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic de prima generaţie lansată de curând: generaţia’90. Cele 33 de poeme din Noaptea exilatului trimit la anii vieţii lui Iisus Hristos, iar cele şapte poezii-note spre cele şapte ferestre criptice ale Labyrintului. Starea eu-lui poetic e o inimaginabilă criză, un strigăt în deşert, un teribil vânt şuierând istoric peste frunţile semenilor.”
Oferindu-vă câteva chei de aur pentru descuierea tainelor din străfundurile poemele lui Horia Muntenuş, ne rezumăm la a vă garanta că acest ceremonial liturgic, din volumul său de debut editorial, se continuă cu aceeaşi frenezie gâlgâitoare în celelalte nouă Cărţi ale recentei antologii: ,,Poesia”.
Cartea a II-a: ,,Ioan” (1993) te întâmpină cu un moto din Sfântul Pavel versetul 7:7 din Scrisoarea I către Corinteni: ,,Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul aşa, altul într-altfel.” Poemele sunt titrate cu scânteieri ezoterice: ,,T”, ,,S” (...), ,,Enkidu” - în Partea I. Desfăşurarea Părţii a II-a începe cu poeme fără titlu, numerotate de la I la VII (roman), apoi ,,L”, urmat de ,,VIII” (opt roman) care are trei trepte notate cu cifre arabe: 1, 2, 3, toate fiind încununate de poema ,,Grecia” (sugestie evidentă a orizonturilor mitologice) şi de o nouă cortină cu efecte translucide: ,,Bybliografia”.
Referitor la Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” (1996), spicuim din eseul ,,Studiu introductiv”, pe post de prefaţă la antologia ,,Poesia”, semnat de prof. dr Mihaela Rădulescu exegeză doctă, extrem de densă, precum filoanele aurifere de la Roşia Montana, escortată, însă, de un fior de mobilitate greoaie, de întrezărirea, în comentariul ei, a unei ciudate carapace de ţestoasă cu dimensiuni inhibante: ,,propune lectorilor o geografie spirituală complexă (...) Metafora învăluie în mesaje încifrate o lume sacră, unde imposibilul devine posibil. (...) Autorul se joacă atât de bine cu imaginile, încât avem impresia că alunecăm în gol. E o alunecare în oniric, într-o altă dimensiune, care nu este la îndemâna omului obişnuit.”
În prefaţa, din 1996, la volumul ,,Gura de piatră”, Petru Poantă făcuse o disecţie de mare fineţe, dovedindu-se un hermeneut bine aplicat şi extrem de lămuritor: ,,IOAN vrea să fie o teodicee, adică o metafizică a cunoaşterii divinităţii, dar, în fapt, întâlnim aici, într-un limbaj mai abstractizant, un univers fracturat, fie al unor epifanii pulverizate, un soi de semne ermetice, fie al unor realităţi complet desacralizate, cum ar fi teribila ,,Fabrică de versuri”, imagine terifiantă a umanului şi divinului mecanomorfe. Ideea în sine nu e nouă, însă impune expresivitatea subtil sarcastică a viziunii.” -, pentru ca, după câteva nuanţări şi exemplificări, să conchidă pe un ton irevocabil: ,,Poezia lui Horia Muntenuş confirmă un talent indiscutabil şi o voce distinctă.”
După ce punctează puterea asociativă drept calitatea primordială a poeziei autorului disecat, poemele acestuia apărând ca o coagulare de sensuri piezişe, ,,aleatorismul înscriindu-se însă într-o disciplină sintactică riguroasă” -, Ioan-Viorel Bădică evidenţiază, în postfaţa aceluiaşi volum: ,,Horia Muntenuş se situează programatic într-o atitudine de refuz, de răspăr: gura de piatră, adică materialul cel mai rigid cum ar putea o gură de piatră să vorbească? încremenit, rostire improprie, refractară logosului. De remarcat fluidul metaforic, exuberanţa rostirii (ludicul), dar şi gravitatea asumării unei dimensiuni existenţiale. Versul e de o grandoare preţioasă, echilibrată de adâncimea reflecţiei, de gravitatea meditaţiei poetice. Sensurile sunt transtextuale, vizând un dincolo de cuvânt (idealul taoist)”.
Menţionăm că poemele din Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” sunt învăluite în haloul purtând reverberaţii polifonice chiar din pragul acestui volum, botezat, şi el, în două motouri primul luat din Pico della Mirandola: ,,Matematicile nu sunt ştiinţe, pornind de la sine, ci doar în măsura în care sunt o cale de cercetare pentru alte ştiinţe”. Al doilea moto constă într-o poemă în care celebrul sculptor şi pictor italian renascentist Michelangelo Buonarroti realizează un portret al Timpului şi al ravagiilor sale, o litografie şuierătoare a sarabandei spre moarte: ,,Orişice se naşte moare/ şi în fuga vremii piere/ nimic viu nu stă sub soare./ Se duc genii şi durere/ mor cuvinte şi plăcere/ fum în vânt, sub soare umbră./ Viaţă veselă ori sumbră/ am fost oameni şi acum/ suntem tot ce este huma/ şi am fost ca voi, splendoare./ Orişice se naşte moare./ Ochii care-au fost integri,/ cu lumină în găoace,/ azi sunt goi, oribili, negri -/ iată timpul şi ce face”.
Sub pecetea definiţiei ,,Un romantic revoltat şi neîmblânzit”, Dumitru Cerna îi realizează scriitorului clujean (la 17 iunie 1996, în ,,Curierul Primăriei” Cluj-Napoca) un basorelief în linii fugoase: ,,Rar se întâmplă ca poezia unui poet să aparţină într-atât acelui poet. Adică să se identifice cu autorul ei. Poezia lui Horia Muntenuş este chiar Horia Muntenuş: sălbatică, generoasă, neîmblânzită şi tandră, romantică şi revoltată, chinuitor de gingaşă, până la străpungerea ochiului care o citeşte, răscolitoare şi paradoxală. Poezia lui Horia Muntenuş te îndârjeşte, te înnobilează, te melancolizează şi te nelinişteşte; este coşmar şi revelaţie, deopotrivă.”
După toate aparenţele, ,,Gura de piatră”a stârnit cele mai numeroase şi unele dintre cele mai substanţiale comentarii. Mircea Popa îşi intitulează demersul său critic ,,Horia Muntenuş sau de la dimineaţa cuvântului la amiaza lui”. Cunoscut critic şi istoric literar, lansat o dată cu prima şi glorioasa serie a revistei ,,Echinox””(condusă de Ion Pop), Petru Poantă depistează, în ,,Gura de piatră”, ,,o replică posibilă la un neoavangardism radical care preconiza, cu vreo 40 de ani în urmă, disoluţia culturii şi întoarcerea la un fel de analfabetism adamic”.
La pag. 74, autorul antologiei se întreabă retoric, cu inocenţă peremptorie: ,,Am cerut oare cu împrumut puterea de a scrie?”, pentru ca, mai târziu, să-şi răspundă: ,,Din Vieţile Poeţilor/ Ca din Vieţile Sfinţilor/ Citit-am!”.
Livrescă - prin imboldurile de start, prin sursele de inspiraţie, provocate după îndelungi stadii de asimilare, meditaţie şi gestaţie -, poezia lui Horia Muntenuş este, mai presus decât orice paradox, viscerală, hormonală prin debit verbal, prin capacitatea de a crea metafore în cascadă, prin rapiditatea cu care trece de la un registru la altul, de la o terţină (libelulă efemeră) la o gâlgâitoare octavă, parcă fără sfârşit, de la tonuri acute de contra-soprană de coloratură la cele mai grave sonuri de bariton şi bas, ori de la graţioasele piruete, cu învolburări ameţitoare, ale viorii…la expresivitatea de bronz a violoncelului sau la efluviile de vals imperial şi trapul de troică rusească, prin nămeţii siberiilor din sufletele noastre, ale contrabasului.
Haiducind cu pletele în vânt, cu irepresibila conştiinţă că ACUM poate orice, că are lumea la picioare -, Horia Muntenuş lasă impresia că, de la Nichita Stănescu încoace, este cel dintâi poet care a deprins, nu prin exerciţiu stoic, ci prin revelaţie, într-o fracţiune de secundă, Limba ,,poezească”, atât de nonşalant, dezinvolt şi plin de naturaleţe, inspirat şi sigur pe sine, ca pe o respiraţie ancestrală, dar permanent vie, se exprimă.
Luxuriantă, asemenea unei grădini în care irump plantele exotice, dezvoltându-se în perioade lungi, aidoma poemelor lui Lautreamont -, frenezia feerică degajată, ca dintr-o arteziană colosală în miez de vară, este destul de rar sprintenă ca o gheişă, şipotitoare ca o delicată grădină japoneză, ca un clinchet cristalin specific erugilor, pârâiaşelor şi cursurilor de apă firave în candoarea lor copilărească, lăstărind, totuşi, repede, dinspre pruncie spre adolescenţă.
Cel mai adesea amplă, urieşească, ţâşnind stroboscopic, orbitor, ca o pisică de mare, ca peştele-sabie ori rechinul albastru, ca un vultur uriaş, ca Zgripţorul din basmele noastre străvechi, ori ca o escadrilă de atac din zeci şi sute de bombardiere americane B52 -, poezia lui Horia Muntenuş plesneşte de putere, peste noapte, emană o forţă fantastică, te izbeşte năucitor ca un tsunami renăscător, ca o tornadă care te aspiră fulgerător spre ochiul celui mai înalt dintre ceruri, după care te lasă să admiri, din crucea Soarelui, întâlnirea de gradul zero dintre Amazon, Mississipi şi Nil.
În postfaţa ,,Horia Muntenuş sau despre destinul poeziei şi poezia ca destin”, Daniel Hoblea priveşte totul din perspectiva următoare: ,,Nebunie sacră, cum o numea Platon, Poezia pare o provocare a zeilor, cea mai mare dintre ele”.
Cartea a IV-a din antologia ,,Poesia” este formată din volumul ,,Dreptul la tristeţe” (publicat în 1998) alcătuit din 14 poeme, fără titlu, numerotate cu cifre romane (al XII-lea având dedicaţia ,,Fiicei mele, Mara”) şi se încheie cu poema ,,Euridice”, pe care noi o considerăm un colind-zăvor.
Cartea a V-a, ,,Liber” (1999) urcă pe raza unor ecouri din ,,Descântoteca” de Marin Sorescu şi, culmea, pare să anticipeze, în anumite limite, unul dintre volumele din 2001 ale lui Adrian Păunescu: ,,Liber să mor”.
,,Speranţa” (1999) şi ,,Poetul” (2001) constituie substanţa Cărţilor a VI-a şi a VII-a.
Cartea a VIII - a, ,,PYTIA” este compusă din două cicluri: ,,Cartea de Nord”” şi ,,Cartea de Sud”.
După ,,Gura de piatră”, constatăm că ,,PYTIA” (2004). este volumul care a provocat o puzderie de reacţii critice, pozitive. Mircea Vaida-Voievod observă că: ,,Din poezia celor vechi, Horia Muntenuş a desprins tonul solemn, oracular. (...) Volumul ,,Pytia” este un fastuos poem livresc, despre vraja cuvintelor, despre jarul iubirii care pâlpâie sub spuza legendei”.
,,Poetului Horia Muntenuş nu-i place lumea în care trăieşte” - glosează Dan Marius Drăgan - şi de aceea se ascunde în labirinturi ale penumbrei cu ziduri încărcate de simboluri, hieroglife şi rune, care se cer descifrate după îndelungate perioade de asceză, de iniţiere. (...) În versul poetului, Pythia este cale şi este treaptă, îşi are rădăcinile în Pyth-On, este Phyta, este Is-Pytha lui Pytagoras-Născocitorul.”
Din postfaţa antologiei ,,Poesia”: ,,Viaţa pe baricada cuvântului”, redactată cu spirit al detaliului esenţial şi aplomb de Sanda Misirianţu (datată: Cluj-Napoca, 3 septembrie 2016), reţinem: ,,Şi în cartea Pythia (2004) emoţionalul este dublat de un studiu temeinic, porţile sunt deschise larg întrebărilor, spaimelor, angoaselor, visurilor sau, de ce nu, amintirilor. Lecturând încântarea care este ,,Pythia”, intuieşti toată truda de dinaintea scrierii ei, pentru că aceasta are la bază, este limpede, studierea unor pasaje descrise de antici şi dezlegarea de felurite încriptări. Miza poetică este una extrem de puternică: riguroasa documentare este turnată în formă artistică şi arsă mai apoi în harul cu care zeii l-au înzestrat pe Horia Muntenuş”.
Cartea a IX-a: ,,Sintaxa de pe Wasser” (2007), înregimentată în antologia ,,Poesia” are ca moto o fulguraţie din Mihai Eminescu: ,,şi fiecare literă era un an, fiecare şir un secol de adevăr”, desprinsă parcă din Vedele începuturilor, pe care strămoşii noştri milenari, dacii, le-au dăruit şamanilor şi cărturarilor din fabuloasa India, în epoca ei eneolitică…a fost scrisă ca un ecou, peste timp, al zilelor de graţie din verile anilor 2004 şi 2005, când Dumnezeu a coborât, tainic, pe Pământ, inspirându-i pe trimişii speciali ai Lui în taberele de poezie din Nordul Maramureşului, pe Valea râului Wasser, în munţi, deasupra Vişeului de Sus. Din precizarea, pe care o cităm integral, deducem că - aidoma oricărei călătorii în spaţiu, în timp, în spirit a fost vorba, şi de astă-dată, de o tabără de iniţiere în Pravila lui Zamolxe (din zarea anului 1400 înainte de Hristos), de antrenare şi punere în practică a principiilor Şcolii Zalmoxiene (din orizontul anului 533 î.H.). Pravilă şi Principii niciodată scrise, ci transmise exclusiv prin viu grai, dar perpetuate până acum, în secolul XXI. Transmise pe căi tainice de Unicul Dumnezeu al dacilor, prin energii subtile şi limbaje ezoterice, la care aveau acces, au şi acum, doar iniţiaţii – Legile Belagine (Legile Frumoase) constituie temelia pe care Iisus Hristos a edificat, ,,plinind”, învăţătura creştină.
După un ,,Prolog” somptuos şi subtil, care cuprinde, în acolada sa de lumină, 39 de poeme (fără titlu, numerotate cu cifre romane), urmează poemul ,,XL. Sintaxa în Ocoliş” (parcă îl şi vedem pe poet, în curtea cu himere, acasă la sculptorul Ioan Marchiş, creatorul unui magistral monument ecvestru prin care îl nemureşte pe Bogdan Vodă, oficiind în templul său de sub munte, atârnat direct de stele), după care urcăm şase trepte, ca şase zile lucrătoare, în care Dumnezeu a creat lumea…
În primul din aceste şase poeme/trepte ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale manifestării lui Dumnezeu, numerotate cu cifre arabe (1, 2, 3, 4, 5, 6, după care vine titlul-inscripţie în piatră) şi subsumate, toate, firmamentului,,XL”. Sintaxa în Ocoliş”, aşadar în toate aceste şase poeme suntem, înainte de toate,
*botezaţi într-un ,,1. Sympozion” (de idei şi de metafore, după model antic), trecem astfel de prima treaptă, aceea de ucenic… ;
*intrăm într-un ,,2. Cerc”, cercul dintâi, sacru, pregătindu-ne să ne consolidăm statutul de calfă şi zidar, iniţiindu-ne în tâlcurile şi în alfabetul compasului, în limbajul raportorului şi al ansei….;
*devenim maeştri abia după ce ne-am însuşit ,,3. Lumea ca ocol”, după care ne câştigăm dreptul şi libertatea de a trăi, chiar aici, pe Pământ, ,,ca în cer” (pronunţat legat: ,,ca-n cer”), intrând, lin, aşa cum lumina iubirii lui Dumnezeu ne străbate, încet, din creştet până în vârful degetelor de la picioare, în ,,4. Zodia Cancerului”….;
*zburdând pe câmpiile infinirii din ,,5. Cântec”…;
*rostind, transfiguraţi, versetul din ,,6. Ideas” (care trimite clar la prescurtaea IO - ,,IO Mircea Voievod!...”, IO, care Omul Iubirii înseamnă, iubirea de Dumnezeu, iubirea luminii divine, Omul, care fiecare dintre noi este, trimis pe Pământ cu menirea de a inspira Iubire şi de a exprira iubire, de a inspira iubire şi de a dărui iubire, de a se ierta pe sine, de a-şi cere iertare de la toate existenţele din jur, cărora le va fi greşit vreodată, şi de a primi iertarea acestora).…;
*pentru a poposi, înainte de ,,Epilog”, lângă piatra de hotar dintre lumi, pe care Horia Muntenuş o intitulează ,,XLI. Secunde şi rune”, din care cităm prima strofă: ,,Monah în şirul de cuvinte Timpul trece/ Monarh al Cărţii – coperţile sunt plumbuite/ Filele-s la fel – şi strunele runelor/ În minte-şi fac ecou.”
Facem un racursi şi desdoim timpul volumului ca pe un arc scăpat din încordarea ţâşnirii săgeţii -, revenind la pag. 220, unde poemul ,,XVIII. Ale lor trupuri frumoase de zei”, subintitulat chiar ,,Memento”, confirmă nedumerirea, mirarea noastră că niciun comentator al poeziei lui Horia Muntenuş nu a sesizat vectorul creaţiei sale în versuri - Moartea, umbra noastră, vecina de vizavi, pe care – luaţi cu viaţa – nici nu o mai băgăm în seamă: ,,Prietenii mor în tăişuri de Lună/ Deodată cu ei mor şi cerbii-n elipse/ Toate vocalele adunate-n cunună/ Toate consoanele adunate-n furtună// Moartea e albă ca puritanele cu ochii sfioşi/ Moartea e ruptă dureros din prinosul/ Castităţilor înfăşurate în alb/ Linie albă a vieţii întreruptă în palmă”.
Continuând această buclă, transcriem, de la pag. 224, un alt poem semnificativ: ,,XXIV. Upanishade”, care ne reaminteşte de un tablou suprarealist în care, pe o margine de pian ori pe un toc de fereastră, cadranul imens al unui ornic, moale ca aluatul unei idei abia scoase din matriţa-i serafică, curge ca o lipie de miere: ,,Vino-şi-şezi-şi ascultă – îmi spune/ Slujitorul şamanismului. El are/ Un ochi ceasornic şi de sub pleoape/ Se scurg secundele. El are/ Celălalt ochi busolă şi din Iris/ Se formează literele// Şi mai are un ochi ca o cadenţă/ A lui Shiva.”.
Ca dintr-o misterioasă oglindă aburindă, Horia Muntenuş descifrează, la pag. 225, ,,XXV. Cărarea cuvintelor”: ,,Aţi văzut? – întreabă Socrate într-un manuscris/ Ocult – propoziţiile se leagă una de alta/ Cărare: aceasta este sintaxa -/ Secunde şi litere şi pietre:// Un sinod al cucintelor/ O sinonimie a văzului”.
Pentru ca, la pag. 227, să dea contur, viaţă şi vribraţie poemei cu titlul ,,Din ochiul de uliu”: ,,Aici am construit Cetatea ideală/ Din litere înmuiate în cerneală/ Privirea a fost luată în clonţul de uliu/ Şi dusă pe vârful de piatră…// Din ochiul de uliu Cerul s-a scurs/ Ca un fluviu de sânge-n Apus”.
Din Cartea a X-a: ,,Puncte cardinale”
(2016) decupăm poemul ,,Constantin Brâncuşi”,
de la pag. 256, în care, privindu-se ca într-o
oglindă, îşi profilează un autoportret sui generis:
,,Alb – ca veşmintele sale -/ Zăpezile vin pe Masa
Tăcerii -/ Adolescenţi cu buzele crăpate/ Sărută
Poarta – o ating/ Şi-I mângâie piatra.// Carul Mare
îl plimbă pe Cer/ (Cerne o Fecioară făină)/
Brâncuşi e morarul de Vreme/ E iarnă şi poetul e
stingher.”
Laitmotivul Doamnei în Negru îl întâlnim şi în această Cartea a X-a, sub titlul ,,Din tumultul vieţii moartea creşte mereu ca o umbră”. După ce constată că ,,despre moarte nu poate vorbi chiar oricine” şi ,,Tot aşa doar cei puţini o pot visa într-adevăr/ Şi chiar şi mai puţini sunt cei care o pot descrie.// Dar cine sunt cei aleşi cine/ Cine să poată vorbi despre ea şi cine…” – pentru ca, mai la vale (Valea Plângerii) cu opt versuri, să tragă fermoarul peste vintrele acestui poem, prin distihul-zăvor: ,,Poate doar ochii umezi ai căprioarelor însetate/ Poate doar stelele şi cu mult mai abitir doar cele ce cad.”
Înainte de ,,Epilog” (pag. 271), antepenultimul poem din antologia ,,Poesia” este ,,Învierea”, corolar al Golgotei urcate de Horia Muntenuş, din 1991 – când, prin debutul editorial cu ,,Noaptea exilatului”, se dovedea nu doar un poet greu de încadrat în formule literare, ci şi ,,cel dintâi poet ardelean care a reuşit să publice după revoluţie un volum de poezii”, după cum consemna, în revista ,,Steaua”, Constantin Zărnescu – până în 2015, corolar, totodată, al răstignirii pe crucea celor zece şi acum, iată, 11 cărţi de poezie.
Poema ,,Învierea” poate fi considerată, în egală măsură, proba ieşirii din labirintul tapetat cu umbrele fremătânde, uneori ademenitoare, până în pragul păcatului ispitei, ale Morţii, ce – locuindu-l pe Poet, mai abitir decât pe ,,cei nealeşi” – îl face să ţâşnească, mântuit şi mântuitor, de-a dreapta Tatălui Ceresc. Privind retrospectiv, spre zariştea copilăriei, meditând asupra drumului parcurs, Horia Muntenuş este detaşat parcă şi, totuşi, înfrigurat, din piscul în care se află, acela al Căii Învierii, notând încurajator: ,,Din crestătura casei părinteşti voi lua/ Un lujer să îmi ţină echilibrul”. Aspiraţia şi încrederea în perpetuarea inocenţei copilăriei îi dau sentimentul triumfului asupra morţii, al Învierii, naşterii în cer şi vieţii veşnice, întru Spirit.
În cei 25 de ani care au trecut de la debutul său editorial, Horia Muntenuş a câştigat toate pariurile cu poezia, confirmând poliţele în alb pe care, încă de la începutul anilor ’90, i le-au dat criticii literari şi confraţii întru creaţie literară.
Pentru că şi aşa comentariul nostru pare de nestăvilit, vom apela la un singur citat, din regretatul Teohar Mihadaş, care – prin consemnarea ,,Poezia energiilor vitale”, publicată în nr. 4-5 din revista clujeană ,,Steaua” – preciza încrezător şi ferm, ca într-un paşaport pentru viitorime: ,,Nu este el un munte ce stă înaintea lui Mohamed, ci un Muntenuş care stă în faţa lui Zalmoxis (…) Versurile din cele două culegeri (,,Noaptea exilatului” –1991 şi ,,Ioan” – 1993) sunt scrise în registrul modei postmoderniste, dar, ca la mai toţi scriitorii de versuri transilvăneni, ele presupun un plus de gravitate, de consistenţă şi de cuprindere mai severă a înţelesurilor. Deci, avem de lecturat o prozodie criptică, oraculară, relaţia metaforică dintre sfere şi conţinuturi fiind mai îndepărtată, mai greu descifrabilă dar, tocmai de aceea, mai şocantă. Poemul te cucereşte nu atât prin starea de incantaţie a versului eliberat de suporturile lui convenţionale şi preschimbat în vibraţie orfică, ci prin ceea ce spune, prin ceea ce se ascunde dincolo de estetica propriu-zisă”. În finalul demersului său critic, scriitorul Teohar Mihadaş punctează: ,,Filosoful italian Giovanni Gentile spunea că Poezia este ceea ce cu toţii ştim că este. Poezia de astăzi este ceva ce numai poetul ştie ce anume. La Horia Muntenuş, este şi una şi alta.”
Aserţiunea italianului ni se pare un ,,joc de glezne” mucalit, sicilian, în timp ce speculaţia lui Teohar Mihadaş ne face să zâmbim, empatizând, mai ales dacă ne aducem aminte că, în perioada interbelică, magnificul G. Călinescu susţinea tranşant şi convingător că nimeni nu a putut să spună ce este, cu adevărat poezia, sugerând că aşa ceva nici nu va putea fi posibil vreodată. Călinescu îşi continua memorabilul său curs, prezentând apoi, cu precizie de laser, cum este poezia. După trei sferturi de secol nimeni nu a izbutit să demonstreze că ar fi altfel decât a decis G. Călinescu: putem intui, analiza şi demonstra exclusiv CUM este poezia, dar niciodată, niciodată CE este poezia. Inefabilul şi ambiguitatea sunt doar două dintre cheile esenţiale ale poeziei.
Multe ar mai fi de comentat pe marginea universului liric al poetului clujean. Punem, însă, punct aici, nu înainte de a reliefa că Horia Muntenuş s-a bucurat de recenziile a circa 30 de
critici literari şi confraţi.
În afara celor pe care i-am amintit deja, se cuvin
e să-i menţionăm, aleatoriu, pe Constantin
Cubleşan, Mircea Petean, Cezar Baltag, Ion
Mureşan, Mircea Popa, Florin Lazăr, Mihai
Georgia, Sorin Crişan, Dorin Serghie, Adrian
Mihai Bumb, Demostene Şofron, Vasile Fanache,
Paul Duma, Carmen Pascu, Ioan Botiş, Augustin
Tătar, Cazan Viorica, Francois Breda,
critici literari şi confraţi.
În afara celor pe care i-am amintit deja, se cuvin
e să-i menţionăm, aleatoriu, pe Constantin
Cubleşan, Mircea Petean, Cezar Baltag, Ion
Mureşan, Mircea Popa, Florin Lazăr, Mihai
Georgia, Sorin Crişan, Dorin Serghie, Adrian
Mihai Bumb, Demostene Şofron, Vasile Fanache,
Paul Duma, Carmen Pascu, Ioan Botiş, Augustin
Tătar, Cazan Viorica, Francois Breda,
Horia Muntenuş poate umple oricând nu doar un rădvan, o caleaşcă voievodală cu prieteni şi admiratoare, ci chiar un tren regal, care, împreună cu florilegiul poemelor sale originale, poate trece rapid – printre noi, cu noi, prin noi -, precum glonţul niciodată văzut al Timpului necruţător.
Horia Muntenuş pendulează dezinvolt între imagism şi lirism. În poemele sale, prevalează imagismul dezlănţuit, dincolo de care, însă, pulsează viguros un lirism de calitate, cu profunzimi nebănuite, în care se zbate, parcă, aleanul bine cenzurat din fluierul lui Avram Iancu, logodit, la nadir, cu şuierul viforos din flinta şi din pistoalele incandescente ale haiducului Iancu Jianu.
Atât prin creaţia sa literară, cât şi prin aceea cinematografică, Horia Muntenuş s-a afirmat şi se manifestă ca un veritabil erudit al spiritului românesc şi universal, dacă nu cumva chiar şi ca un adevărat iniţiat în cele zece corpuri subtile, în cele zece ceruri dinlăuntrul fiecăruia dintre noi.
El intră în profundă consonanţă cu îndemnul lansat, manifestat şi promovat în lume de stră-moşul nostru Zamolxe, în deceniile din jurul anului 1400 înainte de Hristos, re-luat, înnoit şi perpetuat, pe la 533 î.H., de Zalmoxe, apoi însuşit şi nemurit pe frontispiciul unui celebru templu: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi şi astfel îl vei cunoaşte pe Dumnezeu”.
De câteva decenii, prin întreaga sa creaţie lirică şi cinematografică, Horia Muntenuş îşi explorează miraculoasa fântână cu apă tămăduitoare din străfundurile fiinţei sale, după care ne binecuvântează şi pe noi, cititorii săi fideli.
Dacă V.G. Paleolog afirma despre Brâncuşi că, prin sculptura sa metafizică, hegeliza -, noi putem conchide că, psalmodiind cu înfrigurare, Horia Muntenuş brâncuşizează, cu inspiraţie, naturaleţe şi peremptorie capacitate de a transmite fiorul artistic.
