 |
| POETUL SORIN POCLITARU |
sâmbătă, 31 octombrie 2015
POETUL SORIN POCLITARU DESPRE ROMANUL ,,DINCOLO DE STELELE RECI”
miercuri, 28 octombrie 2015
VIAȚA DE ZI CU ZI A MATRAPAZLÂCARILOR ȘMENARI ÎN CALIFATUL DE LA GORJ
Fiece scrijelitură pe Coloana Infinită este o scrijelitură pe inima mea.
Doar cu puțină vreme în urmă, giumbușlucarii Centrului Cultural Brâncuși, călăuziți de gândirea maoistă a imamului cârciumar aflat în lumina tezelor califului, au înființat un Comitet al Profetului Radu Varia Distrugătorul Coloanei Infinite. Lupta antimonument, lupta antibrâncuși trebuie să continue - se afirmă cu tărie în doctrina idealurilor variene. Oricât de ovarian ai fi, dragă musiu șmenar gorjean, nu ești un bun varian decât dacă dacă poți fi șulfă și, dacă nu poți să fii șulfă, trebuie să faci în așa fel încât să devii șulfă. Iar dacă ai devenit șulfă trebuie să te străduiești, din greu, să ajungi o cât mai mare șulfă. Șulfa la șulfă trage și șulfă cu șulfă se adună și șulfă pe șulfă recunoaște.
Adevăratele șulfe jiene șulfănesc în fiece zi. Și șulfele pornesc a ciubuca. Îngândurate, plesnite de profunda meditație șulfănească: mai un ciubuc, mai o măslină, mai un găinaț de la partid, mai o lulea în gură, mai o pioneză în cur. Copchii ai ploii, cu suflete murdare, stă pe voi, ciorchine, mizerabilitatea voastră ca o lepră.
Adevăratele șulfe jiene șulfănesc în fiece zi. Și șulfele pornesc a ciubuca. Îngândurate, plesnite de profunda meditație șulfănească: mai un ciubuc, mai o măslină, mai un găinaț de la partid, mai o lulea în gură, mai o pioneză în cur. Copchii ai ploii, cu suflete murdare, stă pe voi, ciorchine, mizerabilitatea voastră ca o lepră.
miercuri, 21 octombrie 2015
O CRONICĂ LITERARĂ DE MIHAELA RĂDULESCU: ,,UN DESTIN DINCOLO DE STELELE RECI - HORIA MUNTENUS”
LINIA ÎNTÂI, 21 OCTOMBRIE 2015
http://linia1.ro/un-destin-dincolo-de-stelele-reci-horia-muntenus/
Romanul lui Horia Muntenus, ,,Dincolo de stelele” reci propune o viziune inedită asupra existenței, trăită sub imperativul universului ficțional. Tema romanului este cea a vieții militare, o realitate concretă, aparent banală, dar care poate să ducă spre alte dimensiuni, dacă individul știe să exploreze zonele ascunse ale sufletului și minții. Autorul are, așadar, ca punct de plecare, universul cazon, o lume monotonă, dar pe care o transfigurează artistic prin filtrul subconștientului imaginativ și îi dă o altă interpretare, reușind să plaseze acțiunea la granița dintre realitate și imaginar.
Demersul narativ al romanului însumează principiile postmodernismului, tehnica epică fiind una interesantă, căci autorul propune o lectură simbolică, o interpretare deschisă a subiectului. Personajul principal Pistolarnumărunu, supranumit și Talpa Țării este soldat în Grupa 1, Plutonul 1, Compania I, Batalionul 24, Vânători de Munte, un personaj care pendulează între realitatea cotidiană și universul imaginar, ficțional. Subiectul armatei nu este decât un pretext al romanului, pentru a plasa acțiunea în zona imaginarului. Episoadele, secvențele narative sunt un fel de introspecții ale eroului, imagini ale subconștientului, care îl fac pe cititor să penduleze între lumea reală și cea ireală, între „aici” și „dincolo”.
Momentul care declanșează „delirul” evocării faptelor, momentul – cheie care face lectorul să plonjeze în imaginar este episodul în care eroul este accidentat, lângă o bornă kilometrică și dus la spital spre îngrijiri medicale. Borna kilometrică dobândește și ea valențe simbolice, fiind elementul care trasează spațiul, delimitează din punct de vedere geografic două localități, așadar în notă metaforică, borna sugerează intersecția planului real cu cel al ficționalului. De aici începe adevărata odisee a cititorului; el nu știe exact în care dimensiune se află: în ireal sau în planul concretului. Peregrinările eroului în diferite locații, reale sau imaginare nu sunt decât peregrinările sufletului care vrea să se regăsească, să se redefinească, să recapete fericirea. Tema iubirii nu e deloc ocolită de prozatorul contemporan, ci este însăilată cu mare măiestrie în firul narativ.
Personajele feminine Maria și Viki, pot fi receptate ca cele două fațete ale feminității: Maria reprezintă principiul feminin al senzualității angelice, numele său trimițând la mentalitatea arhaică, tradițională asupra conceptului de iubire; Viki reprezintă ipostaza pasiunii, al femeii moderne, fără tabuuri sau inhibări senzoriale. Oricum am percepe aceste imagini feminine, este clar că eroul vrea să se salveze prin iubire.
La un moment dat, în decursul firului narativ, imaginile realului se suprapun cu cele ale imaginarului atât de puternic, încât ne aflăm în incapacitatea de a mai delimita cele două dimensiuni. Tehnica aceasta este originală, contribuie la autenticitatea scrierii lui Horia Muntenus, iar stilistic vorbind, romanul său ocupă un loc frumos în proza contemporană. Eroul nostru ajunge chiar în spațiul edenic, soldații, maiorii sau comandanții având legături directe cu îngerii.
Prezența îngerilor în această scriere postmodernă, mi se pare un act de curaj demențial, autorul reușind astfel, să aducă în planul conștiinței moderne, aspecte ale credinței, ale gândirii arhaice, simboluri creștine. Printr-o extrapolare a sensurilor, îmi permit să afirm că acea conștiință religioasă îl salvează pe omul modern din profan. Practic, am putea interpreta romanul, ca o ieșire a omului modern din realitate și pășirea în Sacru.
Episodul în care prozatorul aduce în discuție elemente ale sintaxei limbii române, concepte de gramatică și vocabular este unul de o maximă importanță. Subiectului, complementului, virgulei, creatorul le dă viață. Ba mai mult, autorul reușește să le transforme în personaje. Este un metatext, este o subtilitate narativă și stilistică de mare ecou pentru proza contemporană. Subtextual, intertextual, supratextual, romanul lui Horia Muntenus îl plasează în zona de vârf a literaturii contemporane.
Starea de inconștiență a eroului sau starea de vis continuu este de fapt, un fel de autoportret în oglindă al eu-lui creator. Autorul însuși a fost soldat la Vânătorii de munte, un soldat care prin intermediul artei a reușit să înfrângă legile firești ale timpului și spațiului. Elementul autobiograficului nu trebuie pierdut din vedere atunci când lecturăm acest roman, fiindcă i-am face o mare nedreptate creatorului.
Finalul romanului este apoteotic. Metafora narativă, simbolistica epică se menține până la final. Soldatul eliberat, aruncarea valizei pe râu, imaginea lui Brâncuși într-un nor duc la interpretări multiple. Brâncuși oglindit în imaginea unui nor ar putea semnifica infinitul, eliberarea soldatului echivalează cu eliberarea din viața monotonă, din cotidianul frivol, iar valiza pescuită de un copil, exprimă probabil imaginea vieții reluate, a începerii unui nou ciclu existențial.
Autorul ne lasă pe noi, cititorii, să descoperim sensurile romanului și ne oferă imagini complexe, metaforice, făcând astfel ca mesajul să fie plurivalent.
Titlul romanului are o însemnătate aparte: în mediul cazon stelele sunt folosite pe epoleți și indică gradul celui care servește armata. Metafora „stelele reci” ar putea exprima viața cazonă, lipsită de interes, dar un suflet de artist poate să treacă dincolo de cotidianul frust, poate să acceadă spre un univers ficțional, poate să atingă reverberațiile Sacrului, deci ajunge dincolo de stelele reci.
Horia Muntenus și-a făurit un destin literar demn de admirat, care sfidează canoanele (de orice natură), iar romanul său devine modalitatea prin care a dobândit cheia spre tărâmul nemuritorilor, dincolo de stelele reci…
Prof. dr. Rădulescu Mihaela
http://linia1.ro/un-destin-dincolo-de-stelele-reci-horia-muntenus/
 |
| PROF. DR MIHAELA RĂDULESCU |
Demersul narativ al romanului însumează principiile postmodernismului, tehnica epică fiind una interesantă, căci autorul propune o lectură simbolică, o interpretare deschisă a subiectului. Personajul principal Pistolarnumărunu, supranumit și Talpa Țării este soldat în Grupa 1, Plutonul 1, Compania I, Batalionul 24, Vânători de Munte, un personaj care pendulează între realitatea cotidiană și universul imaginar, ficțional. Subiectul armatei nu este decât un pretext al romanului, pentru a plasa acțiunea în zona imaginarului. Episoadele, secvențele narative sunt un fel de introspecții ale eroului, imagini ale subconștientului, care îl fac pe cititor să penduleze între lumea reală și cea ireală, între „aici” și „dincolo”.
Personajele feminine Maria și Viki, pot fi receptate ca cele două fațete ale feminității: Maria reprezintă principiul feminin al senzualității angelice, numele său trimițând la mentalitatea arhaică, tradițională asupra conceptului de iubire; Viki reprezintă ipostaza pasiunii, al femeii moderne, fără tabuuri sau inhibări senzoriale. Oricum am percepe aceste imagini feminine, este clar că eroul vrea să se salveze prin iubire.
 |
| 15 OCTOMBRIE 2015 ,,DINCOLO DE STELELE RECI” LA RÂMNICU VÂLCEA SCRIITORUL FLORIAN PĂUNOIU, PROF DR MIHAELA RĂDULESCU POETUL NICU CISMARU |
Prezența îngerilor în această scriere postmodernă, mi se pare un act de curaj demențial, autorul reușind astfel, să aducă în planul conștiinței moderne, aspecte ale credinței, ale gândirii arhaice, simboluri creștine. Printr-o extrapolare a sensurilor, îmi permit să afirm că acea conștiință religioasă îl salvează pe omul modern din profan. Practic, am putea interpreta romanul, ca o ieșire a omului modern din realitate și pășirea în Sacru.
 |
| 15 OCTOMBRIE 2015 - RÂMNICU VÂLCEA CU MIHAELA RĂDULESCU, ISTORIC ȘI CRITIC LITERAR |
Starea de inconștiență a eroului sau starea de vis continuu este de fapt, un fel de autoportret în oglindă al eu-lui creator. Autorul însuși a fost soldat la Vânătorii de munte, un soldat care prin intermediul artei a reușit să înfrângă legile firești ale timpului și spațiului. Elementul autobiograficului nu trebuie pierdut din vedere atunci când lecturăm acest roman, fiindcă i-am face o mare nedreptate creatorului.
Finalul romanului este apoteotic. Metafora narativă, simbolistica epică se menține până la final. Soldatul eliberat, aruncarea valizei pe râu, imaginea lui Brâncuși într-un nor duc la interpretări multiple. Brâncuși oglindit în imaginea unui nor ar putea semnifica infinitul, eliberarea soldatului echivalează cu eliberarea din viața monotonă, din cotidianul frivol, iar valiza pescuită de un copil, exprimă probabil imaginea vieții reluate, a începerii unui nou ciclu existențial.
Autorul ne lasă pe noi, cititorii, să descoperim sensurile romanului și ne oferă imagini complexe, metaforice, făcând astfel ca mesajul să fie plurivalent.
Titlul romanului are o însemnătate aparte: în mediul cazon stelele sunt folosite pe epoleți și indică gradul celui care servește armata. Metafora „stelele reci” ar putea exprima viața cazonă, lipsită de interes, dar un suflet de artist poate să treacă dincolo de cotidianul frust, poate să acceadă spre un univers ficțional, poate să atingă reverberațiile Sacrului, deci ajunge dincolo de stelele reci.
Horia Muntenus și-a făurit un destin literar demn de admirat, care sfidează canoanele (de orice natură), iar romanul său devine modalitatea prin care a dobândit cheia spre tărâmul nemuritorilor, dincolo de stelele reci…
Prof. dr. Rădulescu Mihaela
marți, 20 octombrie 2015
CALIFATUL DE LA GORJ
 |
| CALIFUL DE GORJ ION CĂLINOIU |
Liderii spirituali ai Noului Califat de Gorj, califul Hasan Ion Călinoiu și imamul de Târgu Jiu Mehmed Ali Florin Cârciumaru -drepți măritori ai sfintei cărți de învățătură aparținând Profetului Muhammad Radu Varia, supranumit Distrugătorul Coloanei Infinite, împreună cu umilii lor slujitori, ciracii Adina Aisha Andrițoiu (çamasirci kadin - spălătoreasă), Suleyman Amir Ovidiu Popescu (Cumeturculșipistolul), Yldiz Muge Teodora Ciobanu (conducătoare de harem), Ismail Akay Lory Buliga (ciubucar) și eféndi Abdullah ibn Strâmbulescu zis și Dorel (cafegiu), au declarat deschis Jihad (Djihad) războiul sfânt împotriva operelor lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu.
 |
| MOSCHEIA DE LA MECLA TÂRGU JIU ÎN STIL NEOCÂRCIUMĂRESC DE SECOL XXI |
După ce anul acesta ISIS a distrus Arcul de Triumf din Palmyra, vestigiile antice romane și grecești de la Hatra, statuia asiriană a taurului cu cap de om din Nimrud, Muzeul, Biblioteca și Mausoleul Nabi Yunes din Mossul, Citadela din Tal Afar, Biserica verde și Mausoleul lui Al-Arbain din Tikrit, după ce, tot anul acesta, recent, o grupare teroristă a mișcării Hamas a distrus Mormântul lui Iosif de la Nablus, grupul jihadiștilor gorjeni distrug încetul cu încetul lucrările sculpturale ale lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu. Pictorial HORROR. În ce hal au ajuns sculpturile lui Brâncuși de la Târgu Jiu.
FOTOGRAFII DE NARCIS DAJU - GORJNEWS, 20 OCTOMBRIE 2015
 |
| IMAMUL DE LA TÂRGU JIU FLORIN CÂRCIUMARU |
luni, 12 octombrie 2015
O CRONICĂ SEMNATĂ DE FRANÇOIS BRÉDA: ,,HORIA MUNTENUS, SOLDATUL SOARELUI DE DINCOLO DE STELE”
BUZZNEWS - 11 OCTOMBRIE 2015
http://www.buzznews.ro/145282-horia-muntenus-soldatul-soarelui-de-dincolo-de-stele/
Făcînd parte din generaţia nouăzecistă a poeziei/liricii româneşti, Horia Muntenus este un poet remarcabil din istoria postrevoluţionară a literaturii româneşti, în plină ascensiune axiologică.
Avînd o operă poetică policromă, marcată în permanenţă de o prezenţă armonică şi totodată palpitantă a unei spiritualităţi de factură clasică, integrîndu-se în marea tradiţie a literaturii naţionale, Horia Muntenus ne-a pregătit, de data aceasta, o surpriză intelectuală demnă de a stîrni recunoştiință deplină şi admiraţie profesională: Poetul se prezintă Cititorului avizat sub un alt aspect, în genul major al artei narative.
Romanul lui Horia Muntenus, ”Dincolo de stelele reci” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 255 p.) se integrează într-un mod cu totul exemplar în curentul cel mai larg al postmodernismului european păstrînd amprentele atît de neimitabile ale specificului românesc.
E drept că pe Cerul literaturii universale genul romanului de război are multe stele strălucite.
Desfăşurîndu-se pe mai multe planuri naratologice şi paliere ontologice, ”Dincolo de stelele reci” este însă un roman „dincolo de stele” sau, mai precis, „dincolo-de-stelele-reci”.
Căci romanul lui Horia Muntenus este o epopee contemporană de Aici şi de „Dincolo”, o operă de Război-în-Pace sau, mai precis, de război interior, căci bătălia spirituală îmbătătoare din această carte de excepţie se dă între sine şi Sine, în sensul freudian şi jungian al cuvîntului.
Picaresc, umoristic, epic şi liric, analitic şi sintetic, real şi metafizic, clasic şi modern, eseistic şi narativ, ezoteric şi filosofic, savant şi înţelept, realist şi suprarealist, romanul ”Dincolo de stelele reci” ne oferă un model de scriitură impecabilă prin excelenţă, un exemplu de stil cu steluţe, demn de un mare stilist al expresiei literare în genul epic.
În ”Dincolo de stelele reci” Prozatorul poet sau poetul Prozator, creatorul Horia Muntenus demonstrează receptorului care are urechi să-l audă, adică pour les connaisseurs, că Autorul este un expert în domeniul săriturilor în adîncimile limbii. În plus, în ,,Dincolo de stelele reci” profunzimile scriitoriceşti se întregesc cu explorările meditative ale unui adevărat alpinism transcosmic.
„Dar e şi Lumina Stelelor, noaptea.” – „Da. Lumina stelelor reci.” – „De ce sunt stelele reci ? ” – „Pentru că sunt atât de departe. Atât de îndepărtate încât lumina lor nu ne-ar ajunge, n-am putea respira. Şi dacă nu respirăm suntem morţi. Tăcuţi şi morţi, în conştinţa universală.” (p. 147.)
Prin acest act de eroism literar, Soldatul Solar Horia Muntenus a reuşit să obţină deosebita distincţie de a fi cel mai recent membru în Legiunea de Onoare a Prozei, cu rang de comandor.
http://www.buzznews.ro/145282-horia-muntenus-soldatul-soarelui-de-dincolo-de-stele/
Făcînd parte din generaţia nouăzecistă a poeziei/liricii româneşti, Horia Muntenus este un poet remarcabil din istoria postrevoluţionară a literaturii româneşti, în plină ascensiune axiologică.
 |
| FRANÇOIS BRÉDA POET, ESEIST, CRITIC LITERAR, ISTORIC LITERAR, TRADUCĂTOR, TEATROLOG https://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_Br%C3%A9da |
Romanul lui Horia Muntenus, ”Dincolo de stelele reci” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 255 p.) se integrează într-un mod cu totul exemplar în curentul cel mai larg al postmodernismului european păstrînd amprentele atît de neimitabile ale specificului românesc.
E drept că pe Cerul literaturii universale genul romanului de război are multe stele strălucite.
Desfăşurîndu-se pe mai multe planuri naratologice şi paliere ontologice, ”Dincolo de stelele reci” este însă un roman „dincolo de stele” sau, mai precis, „dincolo-de-stelele-reci”.
Căci romanul lui Horia Muntenus este o epopee contemporană de Aici şi de „Dincolo”, o operă de Război-în-Pace sau, mai precis, de război interior, căci bătălia spirituală îmbătătoare din această carte de excepţie se dă între sine şi Sine, în sensul freudian şi jungian al cuvîntului.
Picaresc, umoristic, epic şi liric, analitic şi sintetic, real şi metafizic, clasic şi modern, eseistic şi narativ, ezoteric şi filosofic, savant şi înţelept, realist şi suprarealist, romanul ”Dincolo de stelele reci” ne oferă un model de scriitură impecabilă prin excelenţă, un exemplu de stil cu steluţe, demn de un mare stilist al expresiei literare în genul epic.
În ”Dincolo de stelele reci” Prozatorul poet sau poetul Prozator, creatorul Horia Muntenus demonstrează receptorului care are urechi să-l audă, adică pour les connaisseurs, că Autorul este un expert în domeniul săriturilor în adîncimile limbii. În plus, în ,,Dincolo de stelele reci” profunzimile scriitoriceşti se întregesc cu explorările meditative ale unui adevărat alpinism transcosmic.
„Dar e şi Lumina Stelelor, noaptea.” – „Da. Lumina stelelor reci.” – „De ce sunt stelele reci ? ” – „Pentru că sunt atât de departe. Atât de îndepărtate încât lumina lor nu ne-ar ajunge, n-am putea respira. Şi dacă nu respirăm suntem morţi. Tăcuţi şi morţi, în conştinţa universală.” (p. 147.)
Prin acest act de eroism literar, Soldatul Solar Horia Muntenus a reuşit să obţină deosebita distincţie de a fi cel mai recent membru în Legiunea de Onoare a Prozei, cu rang de comandor.
miercuri, 30 septembrie 2015
„DINCOLO DE STELELE RECI”, O PREZENTARE DE COLONEL (R) DR VASILE SOARE
eCreator 29 septembrie 2015 http://www.ecreator.ro/critica-literara/1130-dincolo-de-stelele-reci.html
Cititorii, fie ei simpli sau complicati, oameni cu stagiu militar efectuat sau nu, vor afla de la autorul acestei cărți că „într-o unitate militară, zilele nu sunt chiar atât de vesele cum ar părea la prima vedere, dar nici într-atât de triste, cum se întâlnesc, de obicei, la înmormântările tradiționale”. Ba chiar am putea spune – dar numai pentru cei care reușeau, într-un fel anume, să-și apropie cele „cinci minute de geniu”, în care „era bine să fi deștept în Armată” –, că în Armată era chiar plăcut.
Dar acest adevăr nu era valabil pentru oricine, pentru că nu toți puteau beneficia, în mod egal, de toate „privilegiile” ascunse ale vieții de militar. În notă ironică, trebuie să recunoaștem că nu oriunde aveai „privilegiul” de a întâlni privirea de oțel a câte unui „sergent cicatrizat”, abrutizat de alcool și care nu cunoștea plăcere mai mare decât aceea de a-și umili în permanență mai tinerii săi subordonați, care trebuiau să înțeleagă, în feluri din cele mai absurde și ilogice, cam cum era treaba cu împărțirea puterii și a dreptății pe pământ: adică între ei, „tâmpiții și idioții de soldați” și el, sergentul cu diagonală, autoperceput ca însuși Dumnezeu pe pământ.
Evident, doar în armată puteai avea privilegiul de a fi martorul propriei tale maturizări – o maturizare forțată, care trebuia să se petreacă repede, „la foc automat”, în doar 16 luni de stagiu militar, ca într-un veritabil ritual de trecere – condiție de bază a apropierii tale de esența „marilor adevăruri” ale milităriei. Adevăruri care nu puteau fi cunoscute, nu-i așa? decât doar de APV-iști (celor care nu știu, aceasta era denumirea dată de militarii în termen cadrelor militare active, o denumire care, prin abrevierea malițioasă a sintagmei „Armată pe Viață”, devenea, pe scurt, APV).
Autorul nu glumește însă cu lucrurile serioase și surprinde cu finețe, obiectivitate și multă sensibilitate traiectul maturizării tinerilor sosiți pentru a-și face datoria sub drapel: la început, sfioși sau chiar speriați de necunoscutul noii situații; apoi, treptat, tot mai interesați de ceea ce fac, mai responsabili și tot mai în consonanță cu valorile instituției și ale tradițiilor militare ale armei. Uniforma nu mai este privită doar ca un accesoriu vestimentar. Ea individualizează: Corpul vânătorilor de munte, din care a făcut parte și autorul, în perioada milităriei sale, este moștenitorul tradițiilor de luptă ale celor care s-au acoperit de glorie în confruntările celui de-al doilea război mondial, din Crimeea și până dincolo de munții Tatra, având în fruntea lor comandanți de excepție și adevărați patrioți: generalii Mociulschi, Avramescu, Dumitrache, dar și mulți alții. Soarta a fost nedreaptă cu ei: lor le-au fost „aranjate”, fie ieșirea directă din scena vieții, fie, prin umilire, doar după trăirea supliciului unor ani grei de Canal sau de temniță, petrecuți în închisorile comuniste.
,,Dulce ca mierea este glonțul patriei!”, ne reamintește autorul, într-o notă ce scutește de alte comentarii titlul omonim al unei cunoscute cărți din perioada contemporană derulării poveștii noastre... Instrucția fără menajamente, cu arma mai tot timpul asupra lor, le nuanțeză tinerilor recruți până și percepția asupra unor sentimente, așa cum este, spre exemplu, dorul de iubire. În armată, în lipsa iubitei, mai toți militarii sfârșesc prin a-și denumi armele cu nume de fată (pag. 13): „Simt că arma a devenit o parte din ei, că se despart greu de ea, când trebuie să o așeze în rastel...” Să fie oare acesta singurul mod permis de a iubi?! Autorul reușește, în câteva pasaje extrem de reușite, să redea complexitatea universului adolescentin al tinerilor în uniformă, forțați, după cum ne arată autorul, la o mult prea rapidă maturizare. Și, ca întotdeuna când lucrurile se întâmplă așa, numărul întrebărilor rămâne cu mult mai mare decât cel al răspunsurilor primite. Sensibilitatea vârstei, iubirile neîmpărtășite sau încă netrăite, dar și dorul de lucruri absolut firești, așa cum ar fi de pildă o masă îmbelșugată, îi fac pe tinerii militari să pară „altfel”, deși, de cele mai multe ori, aceștia se dovedesc a fi doar niște visători incorigibili. Autorul ne sugerează că prea des se uită faptul că, și ei, nu sunt nimic altceva decât tot niște oameni, cu trebuințe, sentimente, vise, ca ale oricăror alți oameni.
Așa se face că într-o lume în care uniformitatea pare a înghiți totul, ștergând identități și nivelând pesonalități, personajul central al narațiunii – pistolar numărul unu, Grupa 1, Plutonul 1, Compania 1, Batalionul 24, Vânători de Munte – nu își dorește, la o adică, să fie avansat nici măcar la gradul de fruntaș. Ar dori, în schimb, să fie lăsat să-și depună Jurământul și, în calitatea sa, de „soldat, talpa țării”, să fie respectat și apreciat pentru ceea ce reprezintă. Drept urmare, visează militarul, de ce nu ar putea fi, prin cunoștințele și inteligența sa, un egal al ofițerilor? Ba mai mult, chiar respectat de către aceștia, și tratat ca atare. Cu deferență, dacă s-ar putea... Întrebarea nu rămâne doar una retorică, pentru că autorul, ademenindu-ne, în primele pagini, cu o narațiune „cuminte”, nu a făcut decât să ne „încălzească”, pentru a ne putea introduce, ulterior, în universul marilor întrebări. În această construcție aparte, universul Armatei și al armelor reprezintă, pentru autor, doar pretextul, pentru că, în fapt, substanța principală a întregului roman abia urmează. Modalitatea aleasă de autor pentru a ne seduce este una ingenioasă, cititorul neavizat putând să aibă chiar câteva ezitări până la deslușirea cheii criptice a întregii narațiuni. Nu pentru a descuraja, ci pentru a spori și mai mult gradul de curiozitate al cititorului, afirm, recunoscându-mi limitele, că această cheie chiar ar putea să nu fie singura...
Cartea debutează cu introducerea cititorului în atmosfera specifică timpurilor în care armata bazată pe conscripție era un fapt cotidian al acelor vremuri. Cu tot bagajul de fapte, întâmplări și stări sufletești ce însoțeau acele vremuri: așteptarea ordinului de încorporare, sfaturile „veteranilor” înainte de plecare, despărțirea de părinți și de celelalte persoane iubite, drumul cu trenul către o garnizoană mai mult sau mai puțin prăfuită, preluarea recruților, primele impresii ale vieții de cazarmă, frecușurile inutile și, uneori, dezumanizante ale unor „frustrați de serviciu”, „dezmeticirea” recruților, rutina instrucției dar și a multitudinii de munci total nemilitare (exemplul de la pag. 90, cu culegerea unui câmp de cartofi, în condițiile unor norme de lucru absolut fanteziste).
Evident, totul se făcea doar în numele pregătirii, călirii pentru luptă și al dobândirii unui moral capabil să facă și cel mai aprig „dușman ” să tremure pe el de frică. Sunt absolut memorabile pasajele în care autorul ne prezintă – evident, în limbajul ideologic simplificator al lozincilor patriotarde ale vremurilor de atunci – imaginea inoculată despre inamicul ipotetic al scumpei noastre patrii: „...inamicul...e întotdeauna numeric superior. Dar are un dezavantaj: e prost. Noi avem moralul ridicat, fiindcă suntem motivați serios: ne apărăm bogățiile... Inamicul e invadator, vine să le ocupe, să le cucerească, să le ia în posesie, fiindcă îi sar ochii din cap de foame...” (pag. 25). Să ne reamintim că acestea erau clișee propagandistice ale vremurilor când România lui Ceaușescu suferea ea însăși de foame! Dar mesajul propagandistic pare a se frânge atunci când, fără a considera că pactizează cu inamicul, sufletul militarului - neîndoctrinat total! - s-ar arăta dispus să-l înțeleagă puțin și pe inamic: „ar mânca și el, săracul, niște cartofi prăjiți cu ochiuri. Și dacă n-are...n-are...ce să facă și el, atacă...”. În această viață „ca o halucinație” (pag. 58), în care „deși nu suntem mulți, suntem puțini...”(ironie sarcastică a autorului, la adresa unuia din clișeele limbajului de lemn al propagandiștilor vremii), militarul se simte tot mai strivit de postura sa de om condamnat să privească lumea doar prin cătarea armei (pag. 121), și în care până și unor gesturi banale, li se conferă exclusiv semnificații belicoase („pasul înapoi este retragere, pasul înainte este curaj. Adică pasul spre victorie”...). În această lume kaki, în care par a domni cu totul alte reguli, militarul descoperă că „nu pot fi scrise poeme de dragoste iubitei, atunci când îți așezi patul armei pe umăr” și că „pe front nu e loc nici timp pentru gânduri ori pentru regrete, nici pentru melancolie ori întrebări metafizice. Nu există decât automatismul și precizia morții...”
Cheia criptică a narațiunii de la începutul romanului ne este dezvăluită câteva zeci de pagini mai departe. Acestea ne ajută în explicarea planurilor temporale diferite ale narațiunii și a prezenței deselor digresiuni ideatice, puse pe seama personajului principal al romanului. Aflăm astfel că autobuzul în care se aflau APV-iștii, în drumul acestuia de la serviciu către oraș, la terminarea programului, suferă un grav accident de circulație, urmat de o explozie, în care își pierd vața câteva zeci de cadre militare: ofițeri, subofițeri, maiștri militari. Pe șosea, martor al întregii tragedii, aproape de o bornă kilometrică, la doar câțiva metri în fața autobuzului, se afla personajul nostru principal. Suflul exploziei îl aruncă în peisaj, dar este recuperat de către echipele de salvare sosite la fața locului și transportat la spital, de unde își va reveni abia ulterior, după mai multe zile de comă profundă și mult mai numeroase zile de spitalizare. Un accident absurd, care nu ar fi trebuit să se producă, îl transformă pe tânărul nostru militar înt-un luptător cu moartea, cu supraviețuirea. Lupta sa devine una dramatică, așa cum este și existența militarului pe câmpul de luptă.
Toată această perioadă de luptă pentru viață, marcată de o lungă călătorie într-o altă lume, în interiorul conștiinței – amestec de gânduri nerostite, imagini ale subconștientului hoinărind prin cotloane negândite, revelații mistice și, cine știe?! poate chiar întâlniri cu eul său, dedublat – ne oferă posibilitatea de a întâlni un personaj cu mult mai complex decât eram pregătiți să o facem. Romanul pare a-și pierde firul epic, încetează de a mai fi o confesiune și devine, tot mai mult, o ficțiune. Tema bornei kilometrice o citim de acum și în alte chei: cea a graniței dintre viață și moarte, dintre real și imaginar, dintre logic și absurd. În puținele pauze de respiro oferite de sintaxa extrem de generoasă a autorului, cititorului i se oferă răgazul descoperirii unui personaj plin de candoare, pe deplin accesibil, uman, coerent și plin de empatie, care a aflat (dar cu ce preț?!...) că „o zi poate dura cât un veac” și că, în spital, chiar dacă aceeași zi poate fi „ ca o povară de plumb”, te poți vindeca ușor „ cu tinerețe” (pag. 106).
Ceea ce urmează de acum încolo reprezintă uverturi de vituozitate ale autorului, care dovedește o temeinică cunoștință a artei condeiului, punctată de inspirate și incitante provocări la dialog. Este zona în care autorul excelează. Lectura cărții poate deveni o încântare, pentru că provoacă. Pentru că nu este o carte exclusiv despre militari și militărie. Ba chiar din contră, aș spune: personajul nostru principal este un luptător cu moartea, cu supraviețuirea și poate doar de aceea autorul l-a ales ca fiind militar. El nu vorbește numai despre lupta absurdului cu moartea, ci și despre despre viață și iubire, despre libertatea de a te îndoi, dar și despre bucuria de a-ți trăi visul și a te putea bucura, aidoma autorului, de Biruința Vieții. Pentru că, într-adevăr, „Viața este frumoasă și este minunată doar atunci când trăiești”!
Iar dacă amintiri din trecut continuă să ne chinuie sufletul sau poate nu am reușit să fim prea virtuoși, pentru a-i merita pe deplin Uitării scuzele sale de rigoare, vă propun să urmăm rețeta „sustrasă” chiar de la autor: se ia una bucată valiză de lemn, soldățească, vopsită în maron, se închid în ea toate gândurile noastre despre armată, bune și rele, apoi vom arunca valiza de pe balustrada de lemn a unui pod, direct în apele învolburate ale râului ce trece pe sub el. Cu siguranță, valiza va fi pescuită de altcineva (preferabil, un copil), ceva mai în aval. Atunci când o va deschide (și aici, îi jucăm o festă autorului!...), gândurile noastre, toate, își vor lua zborul, până dincolo de Stelele Reci. Acolo unde, așa cum o spune și melodia, „gândurile noastre toate se vor întâlni, vreodată”...
Atunci eu, un umil fost servitor al lumii celor în uniformă, voi ști că în cazarma Batalionului 24 Vânători de Munte, există și acum un falnic și mândru flăcău, care, cu arma strânsă la piept – Pistolarul unu, Grupa 1, Plutonul 1, Compania 1 – ne va raporta, sigur pe sine, că „dincolo de stelele reci” mai există totuși ceva: există Iubire! Doar iubire, și atât.
Dar acest adevăr nu era valabil pentru oricine, pentru că nu toți puteau beneficia, în mod egal, de toate „privilegiile” ascunse ale vieții de militar. În notă ironică, trebuie să recunoaștem că nu oriunde aveai „privilegiul” de a întâlni privirea de oțel a câte unui „sergent cicatrizat”, abrutizat de alcool și care nu cunoștea plăcere mai mare decât aceea de a-și umili în permanență mai tinerii săi subordonați, care trebuiau să înțeleagă, în feluri din cele mai absurde și ilogice, cam cum era treaba cu împărțirea puterii și a dreptății pe pământ: adică între ei, „tâmpiții și idioții de soldați” și el, sergentul cu diagonală, autoperceput ca însuși Dumnezeu pe pământ.
Evident, doar în armată puteai avea privilegiul de a fi martorul propriei tale maturizări – o maturizare forțată, care trebuia să se petreacă repede, „la foc automat”, în doar 16 luni de stagiu militar, ca într-un veritabil ritual de trecere – condiție de bază a apropierii tale de esența „marilor adevăruri” ale milităriei. Adevăruri care nu puteau fi cunoscute, nu-i așa? decât doar de APV-iști (celor care nu știu, aceasta era denumirea dată de militarii în termen cadrelor militare active, o denumire care, prin abrevierea malițioasă a sintagmei „Armată pe Viață”, devenea, pe scurt, APV).
Autorul nu glumește însă cu lucrurile serioase și surprinde cu finețe, obiectivitate și multă sensibilitate traiectul maturizării tinerilor sosiți pentru a-și face datoria sub drapel: la început, sfioși sau chiar speriați de necunoscutul noii situații; apoi, treptat, tot mai interesați de ceea ce fac, mai responsabili și tot mai în consonanță cu valorile instituției și ale tradițiilor militare ale armei. Uniforma nu mai este privită doar ca un accesoriu vestimentar. Ea individualizează: Corpul vânătorilor de munte, din care a făcut parte și autorul, în perioada milităriei sale, este moștenitorul tradițiilor de luptă ale celor care s-au acoperit de glorie în confruntările celui de-al doilea război mondial, din Crimeea și până dincolo de munții Tatra, având în fruntea lor comandanți de excepție și adevărați patrioți: generalii Mociulschi, Avramescu, Dumitrache, dar și mulți alții. Soarta a fost nedreaptă cu ei: lor le-au fost „aranjate”, fie ieșirea directă din scena vieții, fie, prin umilire, doar după trăirea supliciului unor ani grei de Canal sau de temniță, petrecuți în închisorile comuniste.
Evident, totul se făcea doar în numele pregătirii, călirii pentru luptă și al dobândirii unui moral capabil să facă și cel mai aprig „dușman ” să tremure pe el de frică. Sunt absolut memorabile pasajele în care autorul ne prezintă – evident, în limbajul ideologic simplificator al lozincilor patriotarde ale vremurilor de atunci – imaginea inoculată despre inamicul ipotetic al scumpei noastre patrii: „...inamicul...e întotdeauna numeric superior. Dar are un dezavantaj: e prost. Noi avem moralul ridicat, fiindcă suntem motivați serios: ne apărăm bogățiile... Inamicul e invadator, vine să le ocupe, să le cucerească, să le ia în posesie, fiindcă îi sar ochii din cap de foame...” (pag. 25). Să ne reamintim că acestea erau clișee propagandistice ale vremurilor când România lui Ceaușescu suferea ea însăși de foame! Dar mesajul propagandistic pare a se frânge atunci când, fără a considera că pactizează cu inamicul, sufletul militarului - neîndoctrinat total! - s-ar arăta dispus să-l înțeleagă puțin și pe inamic: „ar mânca și el, săracul, niște cartofi prăjiți cu ochiuri. Și dacă n-are...n-are...ce să facă și el, atacă...”. În această viață „ca o halucinație” (pag. 58), în care „deși nu suntem mulți, suntem puțini...”(ironie sarcastică a autorului, la adresa unuia din clișeele limbajului de lemn al propagandiștilor vremii), militarul se simte tot mai strivit de postura sa de om condamnat să privească lumea doar prin cătarea armei (pag. 121), și în care până și unor gesturi banale, li se conferă exclusiv semnificații belicoase („pasul înapoi este retragere, pasul înainte este curaj. Adică pasul spre victorie”...). În această lume kaki, în care par a domni cu totul alte reguli, militarul descoperă că „nu pot fi scrise poeme de dragoste iubitei, atunci când îți așezi patul armei pe umăr” și că „pe front nu e loc nici timp pentru gânduri ori pentru regrete, nici pentru melancolie ori întrebări metafizice. Nu există decât automatismul și precizia morții...”
Ceea ce urmează de acum încolo reprezintă uverturi de vituozitate ale autorului, care dovedește o temeinică cunoștință a artei condeiului, punctată de inspirate și incitante provocări la dialog. Este zona în care autorul excelează. Lectura cărții poate deveni o încântare, pentru că provoacă. Pentru că nu este o carte exclusiv despre militari și militărie. Ba chiar din contră, aș spune: personajul nostru principal este un luptător cu moartea, cu supraviețuirea și poate doar de aceea autorul l-a ales ca fiind militar. El nu vorbește numai despre lupta absurdului cu moartea, ci și despre despre viață și iubire, despre libertatea de a te îndoi, dar și despre bucuria de a-ți trăi visul și a te putea bucura, aidoma autorului, de Biruința Vieții. Pentru că, într-adevăr, „Viața este frumoasă și este minunată doar atunci când trăiești”!
Iar dacă amintiri din trecut continuă să ne chinuie sufletul sau poate nu am reușit să fim prea virtuoși, pentru a-i merita pe deplin Uitării scuzele sale de rigoare, vă propun să urmăm rețeta „sustrasă” chiar de la autor: se ia una bucată valiză de lemn, soldățească, vopsită în maron, se închid în ea toate gândurile noastre despre armată, bune și rele, apoi vom arunca valiza de pe balustrada de lemn a unui pod, direct în apele învolburate ale râului ce trece pe sub el. Cu siguranță, valiza va fi pescuită de altcineva (preferabil, un copil), ceva mai în aval. Atunci când o va deschide (și aici, îi jucăm o festă autorului!...), gândurile noastre, toate, își vor lua zborul, până dincolo de Stelele Reci. Acolo unde, așa cum o spune și melodia, „gândurile noastre toate se vor întâlni, vreodată”...
marți, 29 septembrie 2015
Un interviu apărut în Jurnalul național: ,,Horia Muntenus: romanul meu, DINCOLO DE STELELE RECI, este o pledoarie pentru vindecarea de absurd!”
JURNALUL NAȚIONAL 28 septembrie 2015
http://jurnalul.ro/cultura/horia-muntenus-romanul-meu-dincolo-de-stelele-reci-este-o-pledoarie-pentru-vindecarea-de-absurd-697391.html
- Cristinel C. Popa: Horia Muntenus ești scriitor clujean. Pe data 5 octombrie vei avea lansarea romanului ,,Dincolo de stelele reci” în București. Este un eveniment important pentru tine, e primul tău roman și îl prezinți în capitală. Ai emoții?
- Horia Muntenus: Până acum, am publicat opt volume de versuri, o carte despre Constantin Brâncuși, în două ediții, o carte de critică literară, am întocmit, în coautorat, o antologie de poezie românească, am realizat două filme documentare despre Complexul Monumental ,,Calea eroilor” de la Târgu Jiu, am realizat multe lansări și prezentări în public ale cărților și filmelor mele, nu doar în Cluj ci și în multe orașe ale țării. Dar în București este primul meu eveniment.
Este, da, într-adevăr, un prilej deosebit și, desigur, am emoții, pentru că eu merg în București cu un înalt respect, cu o mare admirație față de copleșitoarea istorie culturală care s-a croit și se croiește acolo.
Orice s-ar spune, oriunde s-ar spune în orașele noastre, Bucureștiul este nu doar capitala noastră administrativă și politică, ci și temeinicia noastră culturală. Revista ,,Gândirea” s-a născut la Cluj dar după un an s-a mutat la București. Marii noștri scriitori ardeleni, de la Liviu Rebreanu și Octavian Goga până la Ion Alexandru și Ana Blandiana au mers la București. La scară mai mică, în evenimentul lansării cărții mele în București, eu văd împlinirea unei aspirații pe care o am de când am intrat, la vârsta de 20 de ani, în sediul Uniunii Scriitorilor de pe celebra ,,Calea Victoriei”, nume care dădea, la 1930, titlul unui excepțional roman al lui Cezar Petrescu, unul dintre cei mai mari romancieri ai noștri.
Atunci, în anul 1985, îl însoțeam pe un poet arădean, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, Petru M. Haș (destul de nedreptățit, zic eu, de critica literară), unul dintre fondatorii revistei ,,Echinox”, de la Cluj. Și m-a prezentat unui alt poet ardelean, Gheorghe Pituț, unul dintre marii și devotații prieteni ai lui Marin Preda. Am avut atunci privilegiul să petrec în compania lor, vreme de vreo trei ore, la o masă din restaurantul Uniunii. Ni s-a alăturat poetul Vasile Petre Fati și Cezar Ivănescu, eu îi priveam ca pe niște semizei, îi priveam și îi ascultam sfios, le ascultam, pătruns de emoție, dialogul, pledoariile. Mustața încă nu îmi mijise - mi-a mijit abia pe la 22 de ani - și, fiind august, eram îmbrăcat cu o cămașă albă din in, cu mâneci scurte, purtam plete și ei, scriitori mari, la un moment dat, tot văzând că vorbesc numai ei, m-au rugat să le recit o poezie de a mea. Eu am luat o țigară ,,Carpați” fără filtru, din pachetul de pe masă, mi-am aprins-o cu degetele tremurând, aveam emoții, vroiam să câștig timp, să îmi aduc aminte de vreun vers de-al meu și nu îmi trecea nici unul prin minte și atunci am expirat fumul și am mai tras un fum și le-am recitat ,,Moartea căprioarei”. M-au ascultat până în capăt, serioși și gravi, iar eu reușisem să recit frumos. Ei erau scriitori importanți, foloseau bine instrumentele ironiei și au sesizat gestul meu în care se amesteca modestia din frondă sau din buimăceala clipei și au interpretat lucrul acela ca pe o pildă.
Țin minte bine cum, în capătul recitării, Cezar Ivănescu mi-a cerut un foc de la țigara mea care ardea singură (căci era țigară dintr-un pachet din fabrica de la ,,Sfântul Gheorghe”), deși chibriturile erau pe masă, iar Gheorghe Pituț mi-a așezat mâna pe creștet, mângâindu-mi-l și spunându-mi că îi pare rău că nu m-a cunoscut Marin Preda. Văzându-i așa de serioși (acum tăceau ei), am avut inspirația să adaug: ,,poezia este scrisă de Nicolae Labiș”, iar ei au izbucnit în râs și râdeau cu bucurie, în hohote. Când ne-am despărțit, Pituț m-a rugat să îi trimit poezii pentru revista ,,Viața Românească”, spunându-mi că am talent, că vrea să mă publice, să mă debuteze. I-am mulțumit, dar nu i-am trimis, fiindcă nu știam ce anume să selectez din ciornele mele, nu credeam că i-aș fi putut confirma părerea.
Cu toate astea, am debutat, trei luni mai târziu în ,,Viața studențească” (din București) și în ,,Napoca Universitară” din Cluj). Dar am publicat trei poezii în revista ,,Viața Românească”, trei ani mai târziu, în 1988, poezii selectate de către Florența Albu și Cezar Baltag, alți poeți fantastici ai literaturii noastre. Florența Albu mi-a spus că poezia mea te lovește în inimă iar Cezar Baltag mi-a dăruit, atunci, cu autograf, volumul trei din ,,Istoria credințelor și ideilor religioase” de Mircea Eliade, operă tradusă de el. A citit poeziile, s-a aplecat după servieta așezată lângă scaun și a scos volumul care tocmai îi apăruse, spunându-mi că drepturile sale de autor sunt exprimate de doar 30 de exemplare, dar că eu merit să am unul dintre ele. Și nu a fost subiectiv. La postul de radio ,,Europa liberă”, Virgil Ierunca, o săptămână mai târziu de la apariția acelor poezii, avea să vorbească laudativ despre ele.
Merg la București, pentru prezentarea cărții mele, cu aceste imagini ale acelor oameni deosebiți, pe care îi port în inimă și vreau să le aduc un omagiu prin această lansare.
Cum, de altfel, vreau să îi aduc un omagiu lui Octavian Paler care, în martie 1990, de ziua mea, în același spațiu al restaurantului Uniunii Scriitorilor, m-a chemat în București să lucrez jurnalist la ,,România liberă”. Eu i-am cerut un timp de gândire, pe undeva mă bântuia atunci o oarecare timiditate în fața vieții bucureștene, deși eram tânăr, plin de visuri și de aspirații, parcă mă simțeam încă nepregătit pentru intrarea mea în București.
Nu știu nici acum dacă sunt pregătit pentru asta. Dar îmi doream mult și cred că se impunea o lansare a unei cărți, scrise de mine, în București.
Mă leagă enorm de multe lucruri de București. De-a lungul timpului, am avut perioade în care chiar am stat în București, săptămâni, uneori până la trei luni.
În tinerețe, am avut o iubită sibiancă, studentă acolo, o fată cu părul lung ca o zână. Am făcut naveta, vreme de doi ani, Cluj-București. Mergeam să o sărut, să-i simt mâna într-a mea, în Cișmigiu, în Herăstrău. Locuiam, în ciuda voinței portarului și a milițienilor (cu automate și câini lup cu botnițe) care păzeau seara intrarea, în camera ei din căminul P9 din Complexul studențesc ,,Grozăvești”. După ora 21 intram în cămin escaladând zidul până la etajul 1 unde ea îmi deschidea fereastra de la capătul holului.
Făceam naveta pentru ea și pentru Teatrul Național. Florin Piersic sau Claudiu Bleonț ne rezolvau să intrăm la piesele lor pe la intrarea actorilor. Dar am cumpărat destule bilete. Odată am primit o invitație din partea lui Ion Caramitru, la ,,Hamlet”. În acea perioadă, l-am cunoscut și m-am împrietenit cu Marian Mierlă, student și muzeograf la Muzeul de Artă, prin el l-am cunoscut pe Florin Iaru, Caius Dobrescu și pe alți scriitori. Era înainte de revoluție. A fost o perioadă frumoasă. Uneori mergeam să o vizitez pe doamna Miruna Runcan, o extraordinară eleganță spirituală, o poetă care a însemnat enorm pentru formarea și afirmarea mea literară. Mă primea, împreună cu soțul său, marele și excepționalul actor, domnul Doru Ana, cu multă căldură în casa lor.
Bucureștiul înseamnă enorm. Sunt prieteni ai mei ardeleni care au reușit să se stabilească în București, printre care poetul Adrian Suciu și poeta Dana Banu, dar și maestrul Grigore Leșe. De fiecare dată când vin în București, domnul Leșe (îl anunț când vin) își fură din timp și își petrece, generos, câteva ore cu mine și, tot de fiecare dată, insistă să mă stabilesc în București. E chemarea Bucureștiului. Lansarea aceasta de carte trebuia să vină. Voi avea emoții pentru că lansez cartea în centrul cultural al țării. Dar o să mi le stăpânesc fiindcă simt că romanul meu este un roman reușit.
- Cristinel C. Popa: De altfel romanul tău a fost foarte bine primit de critica literară. Au apărut multe recenzii, până acum, în care cartea ta este salutată și apreciată. Unii spun că este cartea anului!
- Horia Muntenus: Eu cred în destinul acestei cărți. Sunt impresionat de rândurile care s-au scris despre ea, am senzația că se va mai scrie. Dar cel mai mult îmi doresc ca ea să ajungă la cititori, cei cu adevărat îndreptățiți să se exprime. Cititorilor le și este dedicată. În aceste vremuri tulburi când majoritatea poveștilor sunt prezentate pe televiziune, youtube și în ziarele tipărite sau online, povești care nu mai sunt povești ci relatări ale unor fapte și evenimente care se produc cu repeziciune sub ochii noștri, din ce în ce mai grozave.
În astfel de vremuri, speranța scriitorului pare dn ce în ce mai amenințată și producția lui literară aflată din ce în ce mai mult sub semnul desuetitudinii. Materialismul excentric, vulgaritatea și cruzimile inundă viața și psihicul oamenilor. Pentru artă e nevoie de tihnă, de vremuri bune, de siguranța zilei de mâine.
Cu atât mai mare este necesitatea artei de a răspunde nebuniei care a cuprins lumea. Grecii vechi spuneau că atunci când armele vorbesc, muzele tac. Dar, după atât de multă istorie consumată, oamenii au învățat, sau sper și eu că au învățat, că nu putem abandona cultura, mai ales când muzele se aud tot mai rar. În zilele noastre, cultura e singura care ne mai poate salva.
Muzele sunt ca îngerii păzitori, ne inspiră, însă, doar când ne aud chemările. Când nu le aud, pleacă triste, se retrag în lumile lor sacre. În locul lor, rămâne barbaria, dezumanizarea și, în cele din urmă, apocalipsa.
- Cristinel C. Popa: Dar romanul tău are ca pretext tocmai subiecte care țin de arme, vorbește despre serviciul militar, despre pregătirea pentru confruntări militare.
- Horia Muntenus: Eu nu vreau să deconspir subiectul romanului meu. Dar răspunsul la această observație este acesta: da, este vorba despre bătălii, terenul este cel al unei unități militare din care, însă, se transferă totul într-un spital (loc al bolii, uneori al morții, dar și al vindecărilor, al bătăliilor pentru viață). Una dintre temele tratate în carte este absurdul.
Un ilustru cărturar ardelean, Nicolae Balotă, și-a intitulat teza de doctorat, cândva, ,,Lupta cu absurdul”, nu e absurd să te lupți cu absurdul? Și totuși, e o bătălie pentru viață. Moartea este vulnerabilitatea noastră absolută, și pare absurd. Totuși, credința în viața biruitoare ne dăruie totul.
Romanul meu, ,,Dincolo de stelele reci” este o pledoarie pentru vindecarea de absurd.
- Cristinel C. Popa: Ești membru al Uniunii Scriitorilor, în 1998, ai primit un premiu din partea filialei Cluj a USR pentru o carte de versuri, te aștepți ca acest roman să fie premiat de breasla din care faci parte?
- Horia Muntenus: ,,Prins”, unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturii noastre, roman de debut al scriitorului Petru Popescu, nu a fost premiat de USR, și autorul lui își dorise foarte mult premiul. A fost premiat pentru următoarea lui carte, dar a refuzat premiul din convingerea că juriul USR greșise ne-premiindu-i prima lui carte pe care o considera mai bună. ,,Prins” avusese un succes extraordinar la public și astăzi rămâne cu o strălucire fenomenală. Juriile greșesc, adesea. În zilele noastre s-a ajuns ca aproape toată lumea să fie obsedată de premii. Premianții ajung mai mereu să fie contestați chiar oficial, se nasc scandaluri în jurul acordării premiilor, sunt invidiați, urâți, bârfiți. Există o boală, azi, a premierilor și a diplomelor, a licențelor și doctoratelor, a titlurilor încât, pentru mine, lucrurile astea au devenit derizorii. ,,Prins” e un roman nepremiat de USR dar admirabil în istoria literaturii noastre contemporane.
Am primit premiul când scriam romanul, când muzele erau lângă mine turnându-mi în inimă mierea cântecului lor și eu îmi puteam așeza pe hârtie sintaxa. Premiul l-am primit când am văzut cartea tipărită, excepționala realizare artistică a copertei, semnată de Florin Părăvan. Premiul l-am primit când m-au sunat cunoscuții și prietenii să îmi spună că romanul meu se citește cu sufletul la gură.
Un singur premiu sper să primesc de acum: satisfacția cititorilor.
Nu îmi voi înscrie cartea (așa cum se procedează în zilele noastre) pentru premiile USR. Dacă ei vor considera că merită să fie cumpărată, să o citească și să o premieze, nu voi refuza premiul lor, pentru că nici nu îi sfidez și nici nu vreau să fac pe deșteptul. Și nu din orgoliu nu îmi voi înscrie cartea pentru premiere, ci din considerentul că nu eu trebuie să fac asta. Trăim în țara lucrului bine făcut și cred că e datoria celor desemnați să radiografieze literatura de azi și să o considere.
- Cristinel C. Popa: Cartea ta a apărut în două ediții, anul acesta: la editura ,,Azbest Publishing” din Șiria, Arad, în martie, și la editura ,,Ecou transilvan” din Cluj-Napoca, în septembrie. În București unde vei lansa romanul?
- Horia Muntenus: Pe data de 5 octombrie 2015, la ora 14, în Librăria ,,Mihai Eminescu” (B-dul ,,Regina Elisabeta” nr. 14) vor prezenta cartea mea domnul profesor universitar Dr NICOLAE GROSU și domnul colonel VASILE SOARE, fost Comandant al Trupelor de Parașutiști. La ora 17, în sediul Bibliotecii Metropolitane, strada ,,Tache Ionescu” nr. 4, va avea loc o a doua prezentare, în compania vernisajelor pictorilor Cristina Oprea, Liviu Florian Cioacă și Ionel Dâmboianu și va fi urmată de un concert de lied și pian susținut de soprana Adriana Dumitru și de pianista Adriana Vâlcea dar și de o intervenție a micuței pianiste (de 9 ani) Issabelle Adi Ștefan din Canada.
- Cristinel C. Popa: Mult succes, Horia Muntenus! Să ai parte în București de o bună primire! Iar romanul tău, ,,Dincolo de stelele reci”, să ajungă la cei care trebuie!
- Horia Muntenus: Vă mulțumesc pentru interes și pentru urări și vă aștept. Îi salut pe cititori cu aceste cuvinte frumoase din Țara Lăpușului, foarte dragi lui Grigore Leșe: ,,Doamne-ajută cui sărută/ Și sporește cui iubește!”
http://jurnalul.ro/cultura/horia-muntenus-romanul-meu-dincolo-de-stelele-reci-este-o-pledoarie-pentru-vindecarea-de-absurd-697391.html
- Cristinel C. Popa: Horia Muntenus ești scriitor clujean. Pe data 5 octombrie vei avea lansarea romanului ,,Dincolo de stelele reci” în București. Este un eveniment important pentru tine, e primul tău roman și îl prezinți în capitală. Ai emoții?
- Horia Muntenus: Până acum, am publicat opt volume de versuri, o carte despre Constantin Brâncuși, în două ediții, o carte de critică literară, am întocmit, în coautorat, o antologie de poezie românească, am realizat două filme documentare despre Complexul Monumental ,,Calea eroilor” de la Târgu Jiu, am realizat multe lansări și prezentări în public ale cărților și filmelor mele, nu doar în Cluj ci și în multe orașe ale țării. Dar în București este primul meu eveniment.
Este, da, într-adevăr, un prilej deosebit și, desigur, am emoții, pentru că eu merg în București cu un înalt respect, cu o mare admirație față de copleșitoarea istorie culturală care s-a croit și se croiește acolo.
Orice s-ar spune, oriunde s-ar spune în orașele noastre, Bucureștiul este nu doar capitala noastră administrativă și politică, ci și temeinicia noastră culturală. Revista ,,Gândirea” s-a născut la Cluj dar după un an s-a mutat la București. Marii noștri scriitori ardeleni, de la Liviu Rebreanu și Octavian Goga până la Ion Alexandru și Ana Blandiana au mers la București. La scară mai mică, în evenimentul lansării cărții mele în București, eu văd împlinirea unei aspirații pe care o am de când am intrat, la vârsta de 20 de ani, în sediul Uniunii Scriitorilor de pe celebra ,,Calea Victoriei”, nume care dădea, la 1930, titlul unui excepțional roman al lui Cezar Petrescu, unul dintre cei mai mari romancieri ai noștri.
Atunci, în anul 1985, îl însoțeam pe un poet arădean, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, Petru M. Haș (destul de nedreptățit, zic eu, de critica literară), unul dintre fondatorii revistei ,,Echinox”, de la Cluj. Și m-a prezentat unui alt poet ardelean, Gheorghe Pituț, unul dintre marii și devotații prieteni ai lui Marin Preda. Am avut atunci privilegiul să petrec în compania lor, vreme de vreo trei ore, la o masă din restaurantul Uniunii. Ni s-a alăturat poetul Vasile Petre Fati și Cezar Ivănescu, eu îi priveam ca pe niște semizei, îi priveam și îi ascultam sfios, le ascultam, pătruns de emoție, dialogul, pledoariile. Mustața încă nu îmi mijise - mi-a mijit abia pe la 22 de ani - și, fiind august, eram îmbrăcat cu o cămașă albă din in, cu mâneci scurte, purtam plete și ei, scriitori mari, la un moment dat, tot văzând că vorbesc numai ei, m-au rugat să le recit o poezie de a mea. Eu am luat o țigară ,,Carpați” fără filtru, din pachetul de pe masă, mi-am aprins-o cu degetele tremurând, aveam emoții, vroiam să câștig timp, să îmi aduc aminte de vreun vers de-al meu și nu îmi trecea nici unul prin minte și atunci am expirat fumul și am mai tras un fum și le-am recitat ,,Moartea căprioarei”. M-au ascultat până în capăt, serioși și gravi, iar eu reușisem să recit frumos. Ei erau scriitori importanți, foloseau bine instrumentele ironiei și au sesizat gestul meu în care se amesteca modestia din frondă sau din buimăceala clipei și au interpretat lucrul acela ca pe o pildă.
Țin minte bine cum, în capătul recitării, Cezar Ivănescu mi-a cerut un foc de la țigara mea care ardea singură (căci era țigară dintr-un pachet din fabrica de la ,,Sfântul Gheorghe”), deși chibriturile erau pe masă, iar Gheorghe Pituț mi-a așezat mâna pe creștet, mângâindu-mi-l și spunându-mi că îi pare rău că nu m-a cunoscut Marin Preda. Văzându-i așa de serioși (acum tăceau ei), am avut inspirația să adaug: ,,poezia este scrisă de Nicolae Labiș”, iar ei au izbucnit în râs și râdeau cu bucurie, în hohote. Când ne-am despărțit, Pituț m-a rugat să îi trimit poezii pentru revista ,,Viața Românească”, spunându-mi că am talent, că vrea să mă publice, să mă debuteze. I-am mulțumit, dar nu i-am trimis, fiindcă nu știam ce anume să selectez din ciornele mele, nu credeam că i-aș fi putut confirma părerea.
Cu toate astea, am debutat, trei luni mai târziu în ,,Viața studențească” (din București) și în ,,Napoca Universitară” din Cluj). Dar am publicat trei poezii în revista ,,Viața Românească”, trei ani mai târziu, în 1988, poezii selectate de către Florența Albu și Cezar Baltag, alți poeți fantastici ai literaturii noastre. Florența Albu mi-a spus că poezia mea te lovește în inimă iar Cezar Baltag mi-a dăruit, atunci, cu autograf, volumul trei din ,,Istoria credințelor și ideilor religioase” de Mircea Eliade, operă tradusă de el. A citit poeziile, s-a aplecat după servieta așezată lângă scaun și a scos volumul care tocmai îi apăruse, spunându-mi că drepturile sale de autor sunt exprimate de doar 30 de exemplare, dar că eu merit să am unul dintre ele. Și nu a fost subiectiv. La postul de radio ,,Europa liberă”, Virgil Ierunca, o săptămână mai târziu de la apariția acelor poezii, avea să vorbească laudativ despre ele.
Merg la București, pentru prezentarea cărții mele, cu aceste imagini ale acelor oameni deosebiți, pe care îi port în inimă și vreau să le aduc un omagiu prin această lansare.
Cum, de altfel, vreau să îi aduc un omagiu lui Octavian Paler care, în martie 1990, de ziua mea, în același spațiu al restaurantului Uniunii Scriitorilor, m-a chemat în București să lucrez jurnalist la ,,România liberă”. Eu i-am cerut un timp de gândire, pe undeva mă bântuia atunci o oarecare timiditate în fața vieții bucureștene, deși eram tânăr, plin de visuri și de aspirații, parcă mă simțeam încă nepregătit pentru intrarea mea în București.
Nu știu nici acum dacă sunt pregătit pentru asta. Dar îmi doream mult și cred că se impunea o lansare a unei cărți, scrise de mine, în București.
Mă leagă enorm de multe lucruri de București. De-a lungul timpului, am avut perioade în care chiar am stat în București, săptămâni, uneori până la trei luni.
În tinerețe, am avut o iubită sibiancă, studentă acolo, o fată cu părul lung ca o zână. Am făcut naveta, vreme de doi ani, Cluj-București. Mergeam să o sărut, să-i simt mâna într-a mea, în Cișmigiu, în Herăstrău. Locuiam, în ciuda voinței portarului și a milițienilor (cu automate și câini lup cu botnițe) care păzeau seara intrarea, în camera ei din căminul P9 din Complexul studențesc ,,Grozăvești”. După ora 21 intram în cămin escaladând zidul până la etajul 1 unde ea îmi deschidea fereastra de la capătul holului.
Făceam naveta pentru ea și pentru Teatrul Național. Florin Piersic sau Claudiu Bleonț ne rezolvau să intrăm la piesele lor pe la intrarea actorilor. Dar am cumpărat destule bilete. Odată am primit o invitație din partea lui Ion Caramitru, la ,,Hamlet”. În acea perioadă, l-am cunoscut și m-am împrietenit cu Marian Mierlă, student și muzeograf la Muzeul de Artă, prin el l-am cunoscut pe Florin Iaru, Caius Dobrescu și pe alți scriitori. Era înainte de revoluție. A fost o perioadă frumoasă. Uneori mergeam să o vizitez pe doamna Miruna Runcan, o extraordinară eleganță spirituală, o poetă care a însemnat enorm pentru formarea și afirmarea mea literară. Mă primea, împreună cu soțul său, marele și excepționalul actor, domnul Doru Ana, cu multă căldură în casa lor.
Bucureștiul înseamnă enorm. Sunt prieteni ai mei ardeleni care au reușit să se stabilească în București, printre care poetul Adrian Suciu și poeta Dana Banu, dar și maestrul Grigore Leșe. De fiecare dată când vin în București, domnul Leșe (îl anunț când vin) își fură din timp și își petrece, generos, câteva ore cu mine și, tot de fiecare dată, insistă să mă stabilesc în București. E chemarea Bucureștiului. Lansarea aceasta de carte trebuia să vină. Voi avea emoții pentru că lansez cartea în centrul cultural al țării. Dar o să mi le stăpânesc fiindcă simt că romanul meu este un roman reușit.
- Cristinel C. Popa: De altfel romanul tău a fost foarte bine primit de critica literară. Au apărut multe recenzii, până acum, în care cartea ta este salutată și apreciată. Unii spun că este cartea anului!
- Horia Muntenus: Eu cred în destinul acestei cărți. Sunt impresionat de rândurile care s-au scris despre ea, am senzația că se va mai scrie. Dar cel mai mult îmi doresc ca ea să ajungă la cititori, cei cu adevărat îndreptățiți să se exprime. Cititorilor le și este dedicată. În aceste vremuri tulburi când majoritatea poveștilor sunt prezentate pe televiziune, youtube și în ziarele tipărite sau online, povești care nu mai sunt povești ci relatări ale unor fapte și evenimente care se produc cu repeziciune sub ochii noștri, din ce în ce mai grozave.
În astfel de vremuri, speranța scriitorului pare dn ce în ce mai amenințată și producția lui literară aflată din ce în ce mai mult sub semnul desuetitudinii. Materialismul excentric, vulgaritatea și cruzimile inundă viața și psihicul oamenilor. Pentru artă e nevoie de tihnă, de vremuri bune, de siguranța zilei de mâine.
Cu atât mai mare este necesitatea artei de a răspunde nebuniei care a cuprins lumea. Grecii vechi spuneau că atunci când armele vorbesc, muzele tac. Dar, după atât de multă istorie consumată, oamenii au învățat, sau sper și eu că au învățat, că nu putem abandona cultura, mai ales când muzele se aud tot mai rar. În zilele noastre, cultura e singura care ne mai poate salva.
Muzele sunt ca îngerii păzitori, ne inspiră, însă, doar când ne aud chemările. Când nu le aud, pleacă triste, se retrag în lumile lor sacre. În locul lor, rămâne barbaria, dezumanizarea și, în cele din urmă, apocalipsa.
- Cristinel C. Popa: Dar romanul tău are ca pretext tocmai subiecte care țin de arme, vorbește despre serviciul militar, despre pregătirea pentru confruntări militare.
Un ilustru cărturar ardelean, Nicolae Balotă, și-a intitulat teza de doctorat, cândva, ,,Lupta cu absurdul”, nu e absurd să te lupți cu absurdul? Și totuși, e o bătălie pentru viață. Moartea este vulnerabilitatea noastră absolută, și pare absurd. Totuși, credința în viața biruitoare ne dăruie totul.
Romanul meu, ,,Dincolo de stelele reci” este o pledoarie pentru vindecarea de absurd.
- Cristinel C. Popa: Ești membru al Uniunii Scriitorilor, în 1998, ai primit un premiu din partea filialei Cluj a USR pentru o carte de versuri, te aștepți ca acest roman să fie premiat de breasla din care faci parte?
- Horia Muntenus: ,,Prins”, unul dintre cele mai frumoase romane ale literaturii noastre, roman de debut al scriitorului Petru Popescu, nu a fost premiat de USR, și autorul lui își dorise foarte mult premiul. A fost premiat pentru următoarea lui carte, dar a refuzat premiul din convingerea că juriul USR greșise ne-premiindu-i prima lui carte pe care o considera mai bună. ,,Prins” avusese un succes extraordinar la public și astăzi rămâne cu o strălucire fenomenală. Juriile greșesc, adesea. În zilele noastre s-a ajuns ca aproape toată lumea să fie obsedată de premii. Premianții ajung mai mereu să fie contestați chiar oficial, se nasc scandaluri în jurul acordării premiilor, sunt invidiați, urâți, bârfiți. Există o boală, azi, a premierilor și a diplomelor, a licențelor și doctoratelor, a titlurilor încât, pentru mine, lucrurile astea au devenit derizorii. ,,Prins” e un roman nepremiat de USR dar admirabil în istoria literaturii noastre contemporane.
Am primit premiul când scriam romanul, când muzele erau lângă mine turnându-mi în inimă mierea cântecului lor și eu îmi puteam așeza pe hârtie sintaxa. Premiul l-am primit când am văzut cartea tipărită, excepționala realizare artistică a copertei, semnată de Florin Părăvan. Premiul l-am primit când m-au sunat cunoscuții și prietenii să îmi spună că romanul meu se citește cu sufletul la gură.
Un singur premiu sper să primesc de acum: satisfacția cititorilor.
Nu îmi voi înscrie cartea (așa cum se procedează în zilele noastre) pentru premiile USR. Dacă ei vor considera că merită să fie cumpărată, să o citească și să o premieze, nu voi refuza premiul lor, pentru că nici nu îi sfidez și nici nu vreau să fac pe deșteptul. Și nu din orgoliu nu îmi voi înscrie cartea pentru premiere, ci din considerentul că nu eu trebuie să fac asta. Trăim în țara lucrului bine făcut și cred că e datoria celor desemnați să radiografieze literatura de azi și să o considere.
- Cristinel C. Popa: Cartea ta a apărut în două ediții, anul acesta: la editura ,,Azbest Publishing” din Șiria, Arad, în martie, și la editura ,,Ecou transilvan” din Cluj-Napoca, în septembrie. În București unde vei lansa romanul?
- Horia Muntenus: Pe data de 5 octombrie 2015, la ora 14, în Librăria ,,Mihai Eminescu” (B-dul ,,Regina Elisabeta” nr. 14) vor prezenta cartea mea domnul profesor universitar Dr NICOLAE GROSU și domnul colonel VASILE SOARE, fost Comandant al Trupelor de Parașutiști. La ora 17, în sediul Bibliotecii Metropolitane, strada ,,Tache Ionescu” nr. 4, va avea loc o a doua prezentare, în compania vernisajelor pictorilor Cristina Oprea, Liviu Florian Cioacă și Ionel Dâmboianu și va fi urmată de un concert de lied și pian susținut de soprana Adriana Dumitru și de pianista Adriana Vâlcea dar și de o intervenție a micuței pianiste (de 9 ani) Issabelle Adi Ștefan din Canada.
- Cristinel C. Popa: Mult succes, Horia Muntenus! Să ai parte în București de o bună primire! Iar romanul tău, ,,Dincolo de stelele reci”, să ajungă la cei care trebuie!
- Horia Muntenus: Vă mulțumesc pentru interes și pentru urări și vă aștept. Îi salut pe cititori cu aceste cuvinte frumoase din Țara Lăpușului, foarte dragi lui Grigore Leșe: ,,Doamne-ajută cui sărută/ Și sporește cui iubește!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)