DAN LUPESCU - O CRONICĂ LA ,,POESIA”

Horia Muntenus - Ritualuri de iniţiere

OBSERVATOR - TORONTO (CANADA), 19 OCTOMBRIE 2016
http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=16107
OPINIA TELEORMANULUI 20 Octombrie 2016
http://www.opiniateleormanului.ro/horia-muntenus-ritualuri-de-initiere/
FLACĂRA LUI PĂUNESCU

DAN LUPESCU

               Logodit cu Logosul, clujeanul Horia Muntenuş poartă – în inimă, în minte şi în suflet -, înainte de toate, darul divin al Poeziei: ,,sarea tuturor marilor idei, cum a definit-o Nichita Stănescu.

                    Pasionat de creaţia genialului Constantin Brâncuşi, cel care, întorcând, acum un secol şi un deceniu, sculptura la izvoarele ei primordiale, a fost declarat cvasi-instantaneu ,,părintele sculpturii moderne mondiale”-, Horia Muntenuş nu avea cum să nu se adape din oceanele culturii tradiţionale, din lumea basmelor şi a eresurilor româneşti, din tărâmurile fabuloase ale miturilor şi istoriei, studiind cu temeinicie ,,organigramele” Kogaionului şi Olimpului, filosofia elenă şi Panteonul grec, asumându-şi, ca pe un botez, tainele celei mai vestite şcoli de iniţiere spirituală de pe Terra, consacrată sub denumirea de Şcoala Zamolxiană şi care, de acum 3.500 de ani, a fiinţat în Dacia preistorică, și se perpetuează şi astăzi în spaţiul României, adică în câtimea care ne-a mai rămas din strălucitoarea Dacie multimilenară.

                   Scriitor şi jurnalist, editor şi scenarist, regizor şi producător de filme, efervescentul creator şi om de cultură din Cluj-Napoca este autorul a 11 volume de versuri, al unui studiu de o profunzime şi de o noutate uluitoare despre titanul din Hobiţa: ,,Dincolo de BRÂNCUŞI”, al unui roman, în care sondează spaţiile vibrante de ,,Dincolo de stelele reci, a două filme documentar-artistice: ,,Un arbore la mijloc de lumi, Constantin BRÂNCUŞI”(34 de minute), realizat în 2009, respectiv, ,,Calea Eroilor, Istoria unei capodopere” (240 de minute), din anul 2012. Alături de Cornel Mihalache, dar în creaţii cinematografice diferite, este autorul celor mai percutante şi expresive evocări vizuale ale lui BRÂNCUŞI, clasat de experţii occidentali şi orientali pe locul al cincilea în topul celor mai importanţi o mie de plasticieni ai lumii din mileniul al doilea.

                    Poemul cinematografic ,,Refren: Lili Marlene” (22 de minute) l-a lansat pe piaţă în anul 2010, Horia Muntenuş apărând pe genericul acestuia în ipostazele de producător, regizor şi scenarist.

                    Dar, aşa după cum apreciază, cu justeţe, exegetul Vasile Gogea, care îl cunoaşte de mai bine de trei decenii: ,,Horia Muntenuş este în primul rând poet. Un nesupus, veşnic revoltat, insurgent, la nevoie chiar revoluţionar, veşnic pus pe mari tulburări ale ordinii (injuste, sclerozate, prea încete), anarhist cu vocaţia reprimată a ordinii morale şi estetice, perpetuu întemeietor de mişcări, îndrăgostit de Brâncuşi, Zalmoxe şi alte mituri născătoare de noi religii, autor de volume de poezie, eseuri de hermeneutică şi mitologie, întemeietor de reviste literare, autor de manifeste literare, bătător de medalii şi însemne, un boem intermitent cu pauze de cuminţire”şi pocăinţă”în bibliotecă, gata de mari risipe, prieten şi trădător” de prieteni, gata să stea până în zorii unei zile incerte alături de chiar maestrul pe care îl contestă”.

                    Despre cel mai lung, percutant film, cu vădite accente polemice, realizat de Horia Muntenuş -, criticul de specialitate Ioan Pavel Azap afirmă categoric: ,,Calea Eroilor Istoria unei capodopere” prezintă geneza ansamblului monumental de la Târgu Jiu, simbolistica şi semnificaţia lui, locul acestuia în cadrul patrimoniului cultural al umanităţii, dar şi, într-o abordare care nu se rezumă la simpla consemnare a faptelor, un moment controversat: avatarurile restaurării ansamblului brâncuşian între anii 1996-2000, restaurare care s-a desfăşurat după un proiect iniţiat şi coordonat de Radu Varia. Nu intru în detalii: ar fi nevoie de un comentariu prea amplu, riscând să devină plicticos şi irelevant, dar şi pentru că nici un comentariu nu ar putea acoperi amploarea şi toate dimensiunile, sugestiile, ipotezele ideatice ale filmului. Vreau doar să precizez că Horia Muntenuş foloseşte materiale de arhivă, dar, îndeosebi, imagini filmate, parte dintre ele chiar de către sine, special pentru Calea eroilor, şi, fapt extrem de important, filmul pune în circuit imagini şi documente inedite sau foarte puţin cunoscute. Filmul, un documentar autentic, cu momente de reală virtuozitate regizorală, este opera unui autor matur, care şi-a însuşit pe teren tehnica (şi arta) naraţiunii cinematografice.” 

                   Girându-i debutul literar în revista ,,Napoca Universitară”, prozatorul şi brâncuşiologul Constantin Zărnescu, îl prezenta în următorii termeni, în anul de graţie 1985: ,,Horia Muntenuş ne îndreptăţeşte speranţa într-un poet de o înaltă fineţe, inventator-constructor de lumi de cuvinte, fragile, delicate, serafice, asemenea acelor cristale din bijuterii.”

                    ,,Poesia”este genericul sub care, acum, în 2016, îşi reuneşte, într-un volum antologic de autor, cele zece apariţii editoriale din 1991 şi până în prezent. Văzând lumina tiparului în condiţii admirabile, la Editura Azbest Publishing, din Arad, antologia lirică a lui Horia Muntenuş include cinci nume de referinţă în colofon: lector de carte Petre Nicolescu; coperta Florin Părăvan; prefaţa – Mihaela Rădulescu; postfaţa Sanda Misirianţu; tehnoredactarea: Accent Studio, Cambridge, United Kingdom.

                  În spaţiul sacru al acestei antologii nu se intră oricum, printr-o banală uşă de mucava ori sărind vreun pârleaz din nuiele de răchită, ci pe sub bolta serenisimă a două moto-uri. Primul e cules din ,,Proverbele lui Solomon”-, te avertizează că eşti pe punctul de a intra pe un tărâm unde nu-i de şagă şi te copleşeşte prin faldurile oceanului de meditaţie profundă în care te cufundă: ,,Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu pot să le pătrund cu mintea: urma acvilei pe cer, urma şarpelui pe stâncă, urma corabiei pe mare şi calea bărbatului către fecioară.” Cele patru metafore pot constitui tot atâtea definiţii ale demersurilor lirice ale poetului Horia Muntenuş şi ale viziunii sale asupra magicei ,,Poesia”.

                   Al doilea moto pare mai tare criptat decât primul şi este semnat de Gerhard Dorn: ,,Soarele este invizibil în oameni, dar pe Pământ e vizibil şi totuşi ambii descind dintr-unul şi acelaşi Soare.” Sună cât se poate de tainic această inscripţie pe poarta masivă, de stejar, ferecată în oţel, de la intrarea în Cetatea poeziei lui Horia Muntenuş. Şi ne duce cu gândul la hotărârea epocală luată şi mărturisită de Prea Bunul Dumnezeu, atunci când a rostit: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Facerea 1:26).

                  Pagina cu genericul şi cu cele două moto-uri au, probabil, şi rol de capitonaj, de pregătire pentru trecerea pe sub drapajul unei cortine de catifea, grea de tâlcuri, de culoarea cardinală a purpurei ori a vişinei putrede. Ne referim la poemul intitulat, în aparenţă sec, ,,Azi”care ne trimite instantaneu la o practică inoxidabilă a lui Nichita Stănescu: după semnătura sa olografă, niciodată nu preciza data, ci scria mare, cu litere vultureşti, tăiate parcă în marmura eternităţii: ,,AZI”. Credem că Nichita alesese acest fel de datare (de eternizare!) a autografelor sale tocmai pentru a atrage atenţia – comilitonilor, contemporanilor şi urmaşilor săi, că numai AZI trăim, numai AZI contează, ziua în care Dumnezeu a rânduit să respirăm acelaşi aer cu el, cu Nichita, semizeul ,,Necuvintelor”, Poetul cel frumos ca umbra unei idei: clipa prezentă, prezentul pe care se cuvine să-l valorificăm plenar, să nu-l irosim, ci, dimpotrivă, să-l metamorfozăm, tainic şi grabnic, în prezent continuu, în veşnicie la purtător, celestă...

                    Dar iată cât de înşelător terestru caligrafiază Horia Muntenuş poema sa de 18 carate, ,,Azi”: ,,Pe trotuar înaintea mea/ La trei metri distanţă/ O femeie fericită/ Îşi legăna torsul păşind/ Lăsa urme mersul ei pe retină/ Şi un parfum.// Eu am grăbit pasul/ M-am strecurat printre pietoni/ Am trecut pe lângă ea/ Şi am mers înainte/ Fără să îmi întorc capul/ Până când m-am înşurubat deodată/ Şi-am rămas pironit în faţa unei vitrine/ Şi atunci am avut răgazul/ Să îi privesc zâmbetul pe buzele roşii/ Ochii hipnotizaţi/ Cum legănându-şi coapsele/ Venea ea înspre mine.”…

                 Cine vede în aceste versuri ,,permanenţa stării de euforie a artistului” înseamnă că s-a născut orb pentru sensurile din străfunduri, pentru jocul de lumini, umbre şi penumbre, pentru sugestiile de mare rafinament, subliminale.

                 Necunoscuta atât de ispititoare, la o epidermică şi neavizată privire, nu este nici Poezia, nici Iubirea fulgerătoare, nici vreo vivandieră dornică de dansuri erotice. Femeia fericită, care, provocator, îşi leagănă torsul, mersul ei lăsând urme pe retină şi un parfum, Femeia care stăpâneşte arta de a face să-i înflorească zâmbetul pe buzele roşii, cu ochi noptateci, hipnotizanţi, Femeia care vine, şerpeşte, spre Poet, legănându-şi coapsele, nu este decât mesagera Morţii, dacă nu cumva chiar Moartea în persoană, care-i transmite, discret, dar clar, protagonistului fiorul concentrat în avertismentul ,,Memento mori!

                    Interpretând în acest fel poemul dintâi al antologiei, ţinem să precizăm că hlamida de un alb imaculat, hlamida din blană de hermină, orbitor de luminoasă, hlamida străvezie a Morţii străbate, de la un capăt la altul, aproape toate poemele lui Horia Muntenuş.

                    Moartea înseamnă Timp Timpul trăirii, Timpul rostirii/scrierii, Timpul smereniei prea rar atinse, Timpul mântuirii, de atâtea ori ratate...

                     Moartea este însăşi Viaţa! Viaţa telurică, trupească, a carcasei de humă în care ţinem captiv Sufletul, Duhul Sfânt care, din chiar momentul venirii noastre pe astă-lume, o ţintă unică are: Moartea, adică eliberarea din deşertăciunea lutului şi, abia acum, eliberarea spiritului, naşterea în cer, trecerea în unica dimensiune cu adevărat vie - dimensiunea spirituală, dimensiunea Sfântului Spirit. …

De ce uitaţi că, acum şapte-cinci-trei mii de ani, strămoşii noştri, dacii, plângeau la naştere – deoarece erau conştienţi şi aveau luciditatea senină de a înţelege că viaţa pe Pământ înseamnă traversarea Văii Plângerii -, se jeleau la naştere şi dănţuiau, cântau şi chefuiau la moarte?…

                Acest hohot de plâns la naştere, rotunjit, simetric, la celălalt capăt al funiei vieţii, la capătul cel mai luminos al spiralei vieţii, adică la capătul cel mai înalt numit Moarte-Naştere în Cer-Adormire întru Domnul este confirmat grabnic, în tumultul creaţiei lirice a lui Horia Muntenuş, chiar de primul poem ce dă şi titlul volumului său de debut, din 1991, ,,Noaptea exilatului”.

                    Se înţelege, cred, că Exilatul este, desigur, Poetul. Exilat în această viaţă. Care, poate fără să ştie, nu-şi doreşte decât să se elibereze, nu-şi doreşte decât ca, din corola vieţii, să irumpă sămânţa Morţii – care Viaţă Veşnică înseamnă. Printre stele.

                    Citez strofa de început a poemului ,,I”(unu roman) din ,,Noaptea exilatului: ,,A venit o femeie (n.n. aha, deci tot femeie) la mine cu ochii înconjuraţi de albii/ În adâncimea lor se aduna ploaia şi eu/ Aveam poftă să beau (n.n. poftă de viaţă telurică, deşartă!)/ Am poftit-o să şadă şi ea/ S-a aşezat timidă pe şoaptele mele oarecum încurcată/ Cu părul ei atingându-mi o clipă umerii/ Cu haina ei întunecată (n.n. haină de culoarea morţii) rece (n.n. tot sugestia frigului sideral al morţii) şi parcă tristă/ Ca o grădină în toamnă (n.n. din nou, sugestia crepusculară)/ Ca un hotar…” (n.n. hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo).

                   La fel de concentrată este strofa a doua, purtând în subsidiar, neauzit, nevăzut decât de iniţiaţi, ecoul îndemnului latin ,,Ora et labora”(,,Roagă-te şi munceşte): ,,Pentru tine oră/ Logodnă/ Între întuneric şi lumină (n.n. vezi nunta ciobănaşului din Balada ,,Mioriţa)/ S-a aşezat femeia şi de la gât şi-a desfăcut o basma:/ În adâncul ei am văzut trupul zvelt al singurătăţii (n.n. parcă-ţi vine să rosteşti, în gând: ,,Brrrrr)/ Chipul straniu al eroziunii.” 

                    Nu-i aşa, stimaţi cititori ai versurilor lui Horia Muntenuş, că vă trec fiorii, că pielea vi se face ca de găină şi sunteţi cuprinşi de frigul metafizic, atât de sonor, din picturile lui Chirico şi Magritte, dar şi din grafica perioadei de început, româneşti, a graficianului Dan Cioca? În care personajul hieratic, abia conturat, este Timpul, Moartea adică. 

                    Sentimentul acut, valpurgic, faustian, de năruire în falia dintre lumi este accentuat, cu măiestrie, în strofa a treia: ,,Şi ce frumos era trupul femeii ca o poveste m-am prăbuşit/ Cu faţa pe sânul ei şi plângeam/ A venit la mine o femeie cu unghiile transparente şi lungi (n.n. unghiile muguri şi lăstari ai coasei, ascuţită ca un brici, lustruit, ascuţit anume, Coasa Doamnei în negru)/ Coridoare lăsau o culoare de nisip/ Pe un contur din care în vânt chema/ Peşti ciudaţi fantome ale obscurităţii/ Pentru mine sau poate pentru altcineva.”

                   Materia păstoasă întinsă înfrigurat, cu gesturi sacadate, în ritm accelerat, ritm de ,,Ciuleandră”, de pictorul care a renunţat la pensule şi mânuieşte cu virtuozitate oţelul necruţător al cuţitului dedat la orgia cromatică şi vibrantă a tabloului care tocmai se naşte sub ochii noştri hipnotizaţi -, materia genuină a poemelor lui Horia Muntenuş este atât de fragedă încât el, poetul Horia, nu-şi poate permite să întrerupă actul sacru al genezei Poemului prin plasarea de titluri, pentru fiecare dintre ele.

                  ,,Noaptea exilatului” (1991) se constituie, da capo al fine, într-un singur poem, conceput în 33 (vârsta lui Iisus) de secvenţe, numerotate de la I (unu roman) la XXXIII (treizeci şi trei roman). La o primă lectură fugitivă, ai impresia că, din când în când, te învăluie câte o pală îmbietoare de aer baudelairean, mai rar shakespearean. La reluarea lecturii, însă, ţi se consolidează convingerea că aceste poeme - veritabile rachete în trepte, cu combustibil special şi combustie inefabilă se rotunjesc ca într-un ceremonial sacerdotal (zamolxian?), cele 33 de trepte fiind, în străfundurile lor, versete cu ţinută maiestuoasă, ca desprinse din Biblie.

                   Prin aserţiunile noastre de mai sus, suntem într-un soi de rezonanţă ideatică şi, în prelungirea judecăţilor de valoare exprimate, în revista ,,Steaua” (1991), de Constantin Zărnescu: ,,Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenuş păstrează sensibilitatea profund ironică a generaţie’80, dar se apropie prin şocul trăirii, prin coincidenţe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic de prima generaţie lansată de curând: generaţia’90. Cele 33 de poeme din Noaptea exilatului trimit la anii vieţii lui Iisus Hristos, iar cele şapte poezii-note spre cele şapte ferestre criptice ale Labyrintului. Starea eu-lui poetic e o inimaginabilă criză, un strigăt în deşert, un teribil vânt şuierând istoric peste frunţile semenilor.”

                    Oferindu-vă câteva chei de aur pentru descuierea tainelor din străfundurile poemele lui Horia Muntenuş, ne rezumăm la a vă garanta că acest ceremonial liturgic, din volumul său de debut editorial, se continuă cu aceeaşi frenezie gâlgâitoare în celelalte nouă Cărţi ale recentei antologii: ,,Poesia”.

                   Cartea a II-a: ,,Ioan” (1993) te întâmpină cu un moto din Sfântul Pavel versetul 7:7 din Scrisoarea I către Corinteni: ,,Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul aşa, altul într-altfel.” Poemele sunt titrate cu scânteieri ezoterice: ,,T”, ,,S” (...), ,,Enkidu” - în Partea I. Desfăşurarea Părţii a II-a începe cu poeme fără titlu, numerotate de la I la VII (roman), apoi ,,L”, urmat de ,,VIII” (opt roman) care are trei trepte notate cu cifre arabe: 1, 2, 3, toate fiind încununate de poema ,,Grecia” (sugestie evidentă a orizonturilor mitologice) şi de o nouă cortină cu efecte translucide: ,,Bybliografia”.

                 Referitor la Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” (1996), spicuim din eseul ,,Studiu introductiv”, pe post de prefaţă la antologia ,,Poesia”, semnat de prof. dr Mihaela Rădulescu exegeză doctă, extrem de densă, precum filoanele aurifere de la Roşia Montana, escortată, însă, de un fior de mobilitate greoaie, de întrezărirea, în comentariul ei, a unei ciudate carapace de ţestoasă cu dimensiuni inhibante: ,,propune lectorilor o geografie spirituală complexă (...) Metafora învăluie în mesaje încifrate o lume sacră, unde imposibilul devine posibil. (...) Autorul se joacă atât de bine cu imaginile, încât avem impresia că alunecăm în gol. E o alunecare în oniric, într-o altă dimensiune, care nu este la îndemâna omului obişnuit.”

                  În prefaţa, din 1996, la volumul ,,Gura de piatră”, Petru Poantă făcuse o disecţie de mare fineţe, dovedindu-se un hermeneut bine aplicat şi extrem de lămuritor: ,,IOAN vrea să fie o teodicee, adică o metafizică a cunoaşterii divinităţii, dar, în fapt, întâlnim aici, într-un limbaj mai abstractizant, un univers fracturat, fie al unor epifanii pulverizate, un soi de semne ermetice, fie al unor realităţi complet desacralizate, cum ar fi teribila ,,Fabrică de versuri”, imagine terifiantă a umanului şi divinului mecanomorfe. Ideea în sine nu e nouă, însă impune expresivitatea subtil sarcastică a viziunii.” -, pentru ca, după câteva nuanţări şi exemplificări, să conchidă pe un ton irevocabil: ,,Poezia lui Horia Muntenuş confirmă un talent indiscutabil şi o voce distinctă.”

                 După ce punctează puterea asociativă drept calitatea primordială a poeziei autorului disecat, poemele acestuia apărând ca o coagulare de sensuri piezişe, ,,aleatorismul înscriindu-se însă într-o disciplină sintactică riguroasă” -, Ioan-Viorel Bădică evidenţiază, în postfaţa aceluiaşi volum: ,,Horia Muntenuş se situează programatic într-o atitudine de refuz, de răspăr: gura de piatră, adică materialul cel mai rigid cum ar putea o gură de piatră să vorbească? încremenit, rostire improprie, refractară logosului. De remarcat fluidul metaforic, exuberanţa rostirii (ludicul), dar şi gravitatea asumării unei dimensiuni existenţiale. Versul e de o grandoare preţioasă, echilibrată de adâncimea reflecţiei, de gravitatea meditaţiei poetice. Sensurile sunt transtextuale, vizând un dincolo de cuvânt (idealul taoist)”.

                 Menţionăm că poemele din Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” sunt învăluite în haloul purtând reverberaţii polifonice chiar din pragul acestui volum, botezat, şi el, în două motouri primul luat din Pico della Mirandola: ,,Matematicile nu sunt ştiinţe, pornind de la sine, ci doar în măsura în care sunt o cale de cercetare pentru alte ştiinţe”. Al doilea moto constă într-o poemă în care celebrul sculptor şi pictor italian renascentist Michelangelo Buonarroti realizează un portret al Timpului şi al ravagiilor sale, o litografie şuierătoare a sarabandei spre moarte: ,,Orişice se naşte moare/ şi în fuga vremii piere/ nimic viu nu stă sub soare./ Se duc genii şi durere/ mor cuvinte şi plăcere/ fum în vânt, sub soare umbră./ Viaţă veselă ori sumbră/ am fost oameni şi acum/ suntem tot ce este huma/ şi am fost ca voi, splendoare./ Orişice se naşte moare./ Ochii care-au fost integri,/ cu lumină în găoace,/ azi sunt goi, oribili, negri -/ iată timpul şi ce face”.

                 Sub pecetea definiţiei ,,Un romantic revoltat şi neîmblânzit”, Dumitru Cerna îi realizează scriitorului clujean (la 17 iunie 1996, în ,,Curierul Primăriei” Cluj-Napoca) un basorelief în linii fugoase: ,,Rar se întâmplă ca poezia unui poet să aparţină într-atât acelui poet. Adică să se identifice cu autorul ei. Poezia lui Horia Muntenuş este chiar Horia Muntenuş: sălbatică, generoasă, neîmblânzită şi tandră, romantică şi revoltată, chinuitor de gingaşă, până la străpungerea ochiului care o citeşte, răscolitoare şi paradoxală. Poezia lui Horia Muntenuş te îndârjeşte, te înnobilează, te melancolizează şi te nelinişteşte; este coşmar şi revelaţie, deopotrivă.”

                După toate aparenţele, ,,Gura de piatră”a stârnit cele mai numeroase şi unele dintre cele mai substanţiale comentarii. Mircea Popa îşi intitulează demersul său critic ,,Horia Muntenuş sau de la dimineaţa cuvântului la amiaza lui”. Cunoscut critic şi istoric literar, lansat o dată cu prima şi glorioasa serie a revistei ,,Echinox””(condusă de Ion Pop), Petru Poantă depistează, în ,,Gura de piatră”, ,,o replică posibilă la un neoavangardism radical care preconiza, cu vreo 40 de ani în urmă, disoluţia culturii şi întoarcerea la un fel de analfabetism adamic”.

                  La pag. 74, autorul antologiei se întreabă retoric, cu inocenţă peremptorie: ,,Am cerut oare cu împrumut puterea de a scrie?”, pentru ca, mai târziu, să-şi răspundă: ,,Din Vieţile Poeţilor/ Ca din Vieţile Sfinţilor/ Citit-am!”.

                  Livrescă - prin imboldurile de start, prin sursele de inspiraţie, provocate după îndelungi stadii de asimilare, meditaţie şi gestaţie -, poezia lui Horia Muntenuş este, mai presus decât orice paradox, viscerală, hormonală prin debit verbal, prin capacitatea de a crea metafore în cascadă, prin rapiditatea cu care trece de la un registru la altul, de la o terţină (libelulă efemeră) la o gâlgâitoare octavă, parcă fără sfârşit, de la tonuri acute de contra-soprană de coloratură la cele mai grave sonuri de bariton şi bas, ori de la graţioasele piruete, cu învolburări ameţitoare, ale viorii…la expresivitatea de bronz a violoncelului sau la efluviile de vals imperial şi trapul de troică rusească, prin nămeţii siberiilor din sufletele noastre, ale contrabasului.

                 Haiducind cu pletele în vânt, cu irepresibila conştiinţă că ACUM poate orice, că are lumea la picioare -, Horia Muntenuş lasă impresia că, de la Nichita Stănescu încoace, este cel dintâi poet care a deprins, nu prin exerciţiu stoic, ci prin revelaţie, într-o fracţiune de secundă, Limba ,,poezească”, atât de nonşalant, dezinvolt şi plin de naturaleţe, inspirat şi sigur pe sine, ca pe o respiraţie ancestrală, dar permanent vie, se exprimă.

                  Luxuriantă, asemenea unei grădini în care irump plantele exotice, dezvoltându-se în perioade lungi, aidoma poemelor lui Lautreamont -, frenezia feerică degajată, ca dintr-o arteziană colosală în miez de vară, este destul de rar sprintenă ca o gheişă, şipotitoare ca o delicată grădină japoneză, ca un clinchet cristalin specific erugilor, pârâiaşelor şi cursurilor de apă firave în candoarea lor copilărească, lăstărind, totuşi, repede, dinspre pruncie spre adolescenţă.

                 Cel mai adesea amplă, urieşească, ţâşnind stroboscopic, orbitor, ca o pisică de mare, ca peştele-sabie ori rechinul albastru, ca un vultur uriaş, ca Zgripţorul din basmele noastre străvechi, ori ca o escadrilă de atac din zeci şi sute de bombardiere americane B52 -, poezia lui Horia Muntenuş plesneşte de putere, peste noapte, emană o forţă fantastică, te izbeşte năucitor ca un tsunami renăscător, ca o tornadă care te aspiră fulgerător spre ochiul celui mai înalt dintre ceruri, după care te lasă să admiri, din crucea Soarelui, întâlnirea de gradul zero dintre Amazon, Mississipi şi Nil.

                 În postfaţa ,,Horia Muntenuş sau despre destinul poeziei şi poezia ca destin”, Daniel Hoblea priveşte totul din perspectiva următoare: ,,Nebunie sacră, cum o numea Platon, Poezia pare o provocare a zeilor, cea mai mare dintre ele”.

Cartea a IV-a din antologia ,,Poesia” este formată din volumul ,,Dreptul la tristeţe” (publicat în 1998) alcătuit din 14 poeme, fără titlu, numerotate cu cifre romane (al XII-lea având dedicaţia ,,Fiicei mele, Mara”) şi se încheie cu poema ,,Euridice”, pe care noi o considerăm un colind-zăvor.

Cartea a V-a, ,,Liber” (1999) urcă pe raza unor ecouri din ,,Descântoteca” de Marin Sorescu şi, culmea, pare să anticipeze, în anumite limite, unul dintre volumele din 2001 ale lui Adrian Păunescu: ,,Liber să mor”.

                ,,Speranţa” (1999) şi ,,Poetul” (2001) constituie substanţa Cărţilor a VI-a şi a VII-a.

                Cartea a VIII - a, ,,PYTIA” este compusă din două cicluri:  ,,Cartea de Nord”” şi ,,Cartea de Sud”. 

                 După ,,Gura de piatră”, constatăm că ,,PYTIA” (2004). este volumul care a provocat o puzderie de reacţii critice, pozitive. Mircea Vaida-Voievod observă că: ,,Din poezia celor vechi, Horia Muntenuş a desprins tonul solemn, oracular. (...) Volumul ,,Pytia” este un fastuos poem livresc, despre vraja cuvintelor, despre jarul iubirii care pâlpâie sub spuza legendei”. 

                ,,Poetului Horia Muntenuş nu-i place lumea în care trăieşte” - glosează Dan Marius Drăgan - şi de aceea se ascunde în labirinturi ale penumbrei cu ziduri încărcate de simboluri, hieroglife şi rune, care se cer descifrate după îndelungate perioade de asceză, de iniţiere. (...) În versul poetului, Pythia este cale şi este treaptă, îşi are rădăcinile în Pyth-On, este Phyta, este Is-Pytha lui Pytagoras-Născocitorul.”

                 Din postfaţa antologiei ,,Poesia”: ,,Viaţa pe baricada cuvântului”, redactată cu spirit al detaliului esenţial şi aplomb de Sanda Misirianţu (datată: Cluj-Napoca, 3 septembrie 2016), reţinem: ,,Şi în cartea Pythia (2004) emoţionalul este dublat de un studiu temeinic, porţile sunt deschise larg întrebărilor, spaimelor, angoaselor, visurilor sau, de ce nu, amintirilor. Lecturând încântarea care este ,,Pythia”, intuieşti toată truda de dinaintea scrierii ei, pentru că aceasta are la bază, este limpede, studierea unor pasaje descrise de antici şi dezlegarea de felurite încriptări. Miza poetică este una extrem de puternică: riguroasa documentare este turnată în formă artistică şi arsă mai apoi în harul cu care zeii l-au înzestrat pe Horia Muntenuş”.

                Cartea a IX-a: ,,Sintaxa de pe Wasser” (2007), înregimentată în antologia ,,Poesia” are ca moto o fulguraţie din Mihai Eminescu: ,,şi fiecare literă era un an, fiecare şir un secol de adevăr”, desprinsă parcă din Vedele începuturilor, pe care strămoşii noştri milenari, dacii, le-au dăruit şamanilor şi cărturarilor din fabuloasa India, în epoca ei eneolitică…a fost scrisă ca un ecou, peste timp, al zilelor de graţie din verile anilor 2004 şi 2005, când Dumnezeu a coborât, tainic, pe Pământ, inspirându-i pe trimişii speciali ai Lui în taberele de poezie din Nordul Maramureşului, pe Valea râului Wasser, în munţi, deasupra Vişeului de Sus. Din precizarea, pe care o cităm integral, deducem că - aidoma oricărei călătorii în spaţiu, în timp, în spirit a fost vorba, şi de astă-dată, de o tabără de iniţiere în Pravila lui Zamolxe (din zarea anului 1400 înainte de Hristos), de antrenare şi punere în practică a principiilor Şcolii Zalmoxiene (din orizontul anului 533 î.H.). Pravilă şi Principii niciodată scrise, ci transmise exclusiv prin viu grai, dar perpetuate până acum, în secolul XXI. Transmise pe căi tainice de Unicul Dumnezeu al dacilor, prin energii subtile şi limbaje ezoterice, la care aveau acces, au şi acum, doar iniţiaţii – Legile Belagine (Legile Frumoase) constituie temelia pe care Iisus Hristos a edificat, ,,plinind”, învăţătura creştină.

                După un ,,Prolog” somptuos şi subtil, care cuprinde, în acolada sa de lumină, 39 de poeme (fără titlu, numerotate cu cifre romane), urmează poemul ,,XL. Sintaxa în Ocoliş” (parcă îl şi vedem pe poet, în curtea cu himere, acasă la sculptorul Ioan Marchiş, creatorul unui magistral monument ecvestru prin care îl nemureşte pe Bogdan Vodă, oficiind în templul său de sub munte, atârnat direct de stele), după care urcăm şase trepte, ca şase zile lucrătoare, în care Dumnezeu a creat lumea…

                În primul din aceste şase poeme/trepte ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale manifestării lui Dumnezeu, numerotate cu cifre arabe (1, 2, 3, 4, 5, 6, după care vine titlul-inscripţie în piatră) şi subsumate, toate, firmamentului,,XL”. Sintaxa în Ocoliş”, aşadar în toate aceste şase poeme suntem, înainte de toate,

*botezaţi într-un ,,1. Sympozion” (de idei şi de metafore, după model antic), trecem astfel de prima treaptă, aceea de ucenic… ;

*intrăm într-un ,,2. Cerc”, cercul dintâi, sacru, pregătindu-ne să ne consolidăm statutul de calfă şi zidar, iniţiindu-ne în tâlcurile şi în alfabetul compasului, în limbajul raportorului şi al ansei….;

*devenim maeştri abia după ce ne-am însuşit ,,3. Lumea ca ocol”, după care ne câştigăm dreptul şi libertatea de a trăi, chiar aici, pe Pământ, ,,ca în cer” (pronunţat legat: ,,ca-n cer”), intrând, lin, aşa cum lumina iubirii lui Dumnezeu ne străbate, încet, din creştet până în vârful degetelor de la picioare, în ,,4. Zodia Cancerului”….;

*zburdând pe câmpiile infinirii din ,,5. Cântec”…;

*rostind, transfiguraţi, versetul din ,,6. Ideas” (care trimite clar la prescurtaea IO - ,,IO Mircea Voievod!...”, IO, care Omul Iubirii înseamnă, iubirea de Dumnezeu, iubirea luminii divine, Omul, care fiecare dintre noi este, trimis pe Pământ cu menirea de a inspira Iubire şi de a exprira iubire, de a inspira iubire şi de a dărui iubire, de a se ierta pe sine, de a-şi cere iertare de la toate existenţele din jur, cărora le va fi greşit vreodată, şi de a primi iertarea acestora).…;

*pentru a poposi, înainte de ,,Epilog”, lângă piatra de hotar dintre lumi, pe care Horia Muntenuş o intitulează ,,XLI. Secunde şi rune”, din care cităm prima strofă: ,,Monah în şirul de cuvinte Timpul trece/ Monarh al Cărţii – coperţile sunt plumbuite/ Filele-s la fel – şi strunele runelor/ În minte-şi fac ecou.”

               Facem un racursi şi desdoim timpul volumului ca pe un arc scăpat din încordarea ţâşnirii săgeţii -, revenind la pag. 220, unde poemul ,,XVIII. Ale lor trupuri frumoase de zei”, subintitulat chiar ,,Memento”, confirmă nedumerirea, mirarea noastră că niciun comentator al poeziei lui Horia Muntenuş nu a sesizat vectorul creaţiei sale în versuri - Moartea, umbra noastră, vecina de vizavi, pe care – luaţi cu viaţa – nici nu o mai băgăm în seamă: ,,Prietenii mor în tăişuri de Lună/ Deodată cu ei mor şi cerbii-n elipse/ Toate vocalele adunate-n cunună/ Toate consoanele adunate-n furtună// Moartea e albă ca puritanele cu ochii sfioşi/ Moartea e ruptă dureros din prinosul/ Castităţilor înfăşurate în alb/ Linie albă a vieţii întreruptă în palmă”.

                Continuând această buclă, transcriem, de la pag. 224, un alt poem semnificativ: ,,XXIV. Upanishade”, care ne reaminteşte de un tablou suprarealist în care, pe o margine de pian ori pe un toc de fereastră, cadranul imens al unui ornic, moale ca aluatul unei idei abia scoase din matriţa-i serafică, curge ca o lipie de miere: ,,Vino-şi-şezi-şi ascultă – îmi spune/ Slujitorul şamanismului. El are/ Un ochi ceasornic şi de sub pleoape/ Se scurg secundele. El are/ Celălalt ochi busolă şi din Iris/ Se formează literele// Şi mai are un ochi ca o cadenţă/ A lui Shiva.”.

               Ca dintr-o misterioasă oglindă aburindă, Horia Muntenuş descifrează, la pag. 225, ,,XXV. Cărarea cuvintelor”: ,,Aţi văzut? – întreabă Socrate într-un manuscris/ Ocult – propoziţiile se leagă una de alta/ Cărare: aceasta este sintaxa -/ Secunde şi litere şi pietre:// Un sinod al cucintelor/ O sinonimie a văzului”.

               Pentru ca, la pag. 227, să dea contur, viaţă şi vribraţie poemei cu titlul ,,Din ochiul de uliu”: ,,Aici am construit Cetatea ideală/ Din litere înmuiate în cerneală/ Privirea a fost luată în clonţul de uliu/ Şi dusă pe vârful de piatră…// Din ochiul de uliu Cerul s-a scurs/ Ca un fluviu de sânge-n Apus”.

                Din Cartea a X-a: ,,Puncte cardinale” 

(2016) decupăm poemul ,,Constantin Brâncuşi”,

de la pag. 256, în care, privindu-se ca într-o 

oglindă, îşi profilează un autoportret sui generis: 

,,Alb – ca veşmintele sale -/ Zăpezile vin pe Masa 

Tăcerii -/ Adolescenţi cu buzele crăpate/ Sărută 

Poarta – o ating/ Şi-I mângâie piatra.// Carul Mare 

îl plimbă pe Cer/ (Cerne o Fecioară făină)/ 

Brâncuşi e morarul de Vreme/ E iarnă şi poetul e 

stingher.”

               Laitmotivul Doamnei în Negru îl întâlnim şi în această Cartea a X-a, sub titlul ,,Din tumultul vieţii moartea creşte mereu ca o umbră”. După ce constată că ,,despre moarte nu poate vorbi chiar oricine” şi ,,Tot aşa doar cei puţini o pot visa într-adevăr/ Şi chiar şi mai puţini sunt cei care o pot descrie.// Dar cine sunt cei aleşi cine/ Cine să poată vorbi despre ea şi cine…” – pentru ca, mai la vale (Valea Plângerii) cu opt versuri, să tragă fermoarul peste vintrele acestui poem, prin distihul-zăvor: ,,Poate doar ochii umezi ai căprioarelor însetate/ Poate doar stelele şi cu mult mai abitir doar cele ce cad.”

               Înainte de ,,Epilog” (pag. 271), antepenultimul poem din antologia ,,Poesia” este ,,Învierea”, corolar al Golgotei urcate de Horia Muntenuş, din 1991 – când, prin debutul editorial cu ,,Noaptea exilatului”, se dovedea nu doar un poet greu de încadrat în formule literare, ci şi ,,cel dintâi poet ardelean care a reuşit să publice după revoluţie un volum de poezii”, după cum consemna, în revista ,,Steaua”, Constantin Zărnescu – până în 2015, corolar, totodată, al răstignirii pe crucea celor zece şi acum, iată, 11 cărţi de poezie.

               Poema ,,Învierea” poate fi considerată, în egală măsură, proba ieşirii din labirintul tapetat cu umbrele fremătânde, uneori ademenitoare, până în pragul păcatului ispitei, ale Morţii, ce – locuindu-l pe Poet, mai abitir decât pe ,,cei nealeşi” – îl face să ţâşnească, mântuit şi mântuitor, de-a dreapta Tatălui Ceresc. Privind retrospectiv, spre zariştea copilăriei, meditând asupra drumului parcurs, Horia Muntenuş este detaşat parcă şi, totuşi, înfrigurat, din piscul în care se află, acela al Căii Învierii, notând încurajator: ,,Din crestătura casei părinteşti voi lua/ Un lujer să îmi ţină echilibrul”. Aspiraţia şi încrederea în perpetuarea inocenţei copilăriei îi dau sentimentul triumfului asupra morţii, al Învierii, naşterii în cer şi vieţii veşnice, întru Spirit.

              În cei 25 de ani care au trecut de la debutul său editorial, Horia Muntenuş a câştigat toate pariurile cu poezia, confirmând poliţele în alb pe care, încă de la începutul anilor ’90, i le-au dat criticii literari şi confraţii întru creaţie literară.

              Pentru că şi aşa comentariul nostru pare de nestăvilit, vom apela la un singur citat, din regretatul Teohar Mihadaş, care – prin consemnarea ,,Poezia energiilor vitale”, publicată în nr. 4-5 din revista clujeană ,,Steaua” – preciza încrezător şi ferm, ca într-un paşaport pentru viitorime: ,,Nu este el un munte ce stă înaintea lui Mohamed, ci un Muntenuş care stă în faţa lui Zalmoxis (…) Versurile din cele două culegeri (,,Noaptea exilatului” –1991 şi ,,Ioan” – 1993) sunt scrise în registrul modei postmoderniste, dar, ca la mai toţi scriitorii de versuri transilvăneni, ele presupun un plus de gravitate, de consistenţă şi de cuprindere mai severă a înţelesurilor. Deci, avem de lecturat o prozodie criptică, oraculară, relaţia metaforică dintre sfere şi conţinuturi fiind mai îndepărtată, mai greu descifrabilă dar, tocmai de aceea, mai şocantă. Poemul te cucereşte nu atât prin starea de incantaţie a versului eliberat de suporturile lui convenţionale şi preschimbat în vibraţie orfică, ci prin ceea ce spune, prin ceea ce se ascunde dincolo de estetica propriu-zisă”. În finalul demersului său critic, scriitorul Teohar Mihadaş punctează: ,,Filosoful italian Giovanni Gentile spunea că Poezia este ceea ce cu toţii ştim că este. Poezia de astăzi este ceva ce numai poetul ştie ce anume. La Horia Muntenuş, este şi una şi alta.”

               Aserţiunea italianului ni se pare un ,,joc de glezne” mucalit, sicilian, în timp ce speculaţia lui Teohar Mihadaş ne face să zâmbim, empatizând, mai ales dacă ne aducem aminte că, în perioada interbelică, magnificul G. Călinescu susţinea tranşant şi convingător că nimeni nu a putut să spună ce este, cu adevărat poezia, sugerând că aşa ceva nici nu va putea fi posibil vreodată. Călinescu îşi continua memorabilul său curs, prezentând apoi, cu precizie de laser, cum este poezia. După trei sferturi de secol nimeni nu a izbutit să demonstreze că ar fi altfel decât a decis G. Călinescu: putem intui, analiza şi demonstra exclusiv CUM este poezia, dar niciodată, niciodată CE este poezia. Inefabilul şi ambiguitatea sunt doar două dintre cheile esenţiale ale poeziei.

Multe ar mai fi de comentat pe marginea universului liric al poetului clujean. Punem, însă, punct aici, nu înainte de a reliefa că Horia Muntenuş s-a bucurat de recenziile a circa 30 de 

critici literari şi confraţi. 

În afara celor pe care i-am amintit deja, se cuvin

e să-i menţionăm, aleatoriu, pe Constantin 

Cubleşan, Mircea Petean, Cezar Baltag, Ion 

Mureşan, Mircea Popa, Florin Lazăr, Mihai 

Georgia, Sorin Crişan, Dorin Serghie, Adrian 

Mihai Bumb, Demostene Şofron, Vasile Fanache, 

Paul Duma, Carmen Pascu, Ioan Botiş, Augustin 

Tătar, Cazan Viorica, Francois Breda,  

               Horia Muntenuş poate umple oricând nu doar un rădvan, o caleaşcă voievodală cu prieteni şi admiratoare, ci chiar un tren regal, care, împreună cu florilegiul poemelor sale originale, poate trece rapid – printre noi, cu noi, prin noi -, precum glonţul niciodată văzut al Timpului necruţător.

               Horia Muntenuş pendulează dezinvolt între imagism şi lirism. În poemele sale, prevalează imagismul dezlănţuit, dincolo de care, însă, pulsează viguros un lirism de calitate, cu profunzimi nebănuite, în care se zbate, parcă, aleanul bine cenzurat din fluierul lui Avram Iancu, logodit, la nadir, cu şuierul viforos din flinta şi din pistoalele incandescente ale haiducului Iancu Jianu.

               Atât prin creaţia sa literară, cât şi prin aceea cinematografică, Horia Muntenuş s-a afirmat şi se manifestă ca un veritabil erudit al spiritului românesc şi universal, dacă nu cumva chiar şi ca un adevărat iniţiat în cele zece corpuri subtile, în cele zece ceruri dinlăuntrul fiecăruia dintre noi.

               El intră în profundă consonanţă cu îndemnul lansat, manifestat şi promovat în lume de stră-moşul nostru Zamolxe, în deceniile din jurul anului 1400 înainte de Hristos, re-luat, înnoit şi perpetuat, pe la 533 î.H., de Zalmoxe, apoi însuşit şi nemurit pe frontispiciul unui celebru templu: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi şi astfel îl vei cunoaşte pe Dumnezeu”.

               De câteva decenii, prin întreaga sa creaţie lirică şi cinematografică, Horia Muntenuş îşi explorează miraculoasa fântână cu apă tămăduitoare din străfundurile fiinţei sale, după care ne binecuvântează şi pe noi, cititorii săi fideli.

Dacă V.G. Paleolog afirma despre Brâncuşi că, prin sculptura sa metafizică, hegeliza -, noi putem conchide că, psalmodiind cu înfrigurare, Horia Muntenuş brâncuşizează, cu inspiraţie, naturaleţe şi peremptorie capacitate de a transmite fiorul artistic.

EVENIMENT EDITORIAL - ANTOLOGIA DE POEZIE ,,POESIA”,

Volumul a apărut la Editura ,,Azbest” din Șiria, Arad. 

Luni, 17 octombrie, ora 17, în Sala ,,Ioan Mușlea” a Bibliotecii Universitare Centrale ,,Lucian Blaga” din Cluj-Napoca - lansarea antologiei mele ,,POESIA”, 
la împlinirea unui sfert de secol de la debutul meu editorial.  Vor prezenta. VALENTIN ORGA, directorul bibliotecii și MIRCIA GIURGIU, directorul Imprimeriei ,,Ardealul”. Evenimentul va fi ilustrat de recitalurile invitaților speciali: NUCU PANDREA, IOANA RACOLȚA, DAN PANTIȘ, EMERIC IMRE ȘI SABIN MIRCEA RUS. 

                Antologia ,,POESIA” are un cuvânt înainte semnat de poetul, eseistul, istoricul și criticul literar François BRÉDA, un studiu introductiv de Dr Mihaela Rădulescu, o postfață de Dr Sanda Misirianțu și alte referințe critice.

                             CUVÂNT ÎNAINTE

               ,,Poeta doctus, faber, ingeniosissimusque vates, poet angelic, eroic și solar, Horia Muntenus oferă Cititorului avizat și văzător un corpus spiritual, o veritabilă coroană lirică a operei sale de un sfert de secol prin intermediul acestei antologii impresionante, atât de polisemantică pe un plan ideatic, pe cât și fulgerător de surprinzătoare prin cutezanța căutărilor ontologice și metafizice, demne de cei mai desăvârșiți maeștri ai literaturii universale. Exploratorul liric al Adevărului și al Ființei, Horia Muntenus sondează neîncetat straturile cele mai profunde ale existenței umane, și forajele sale interogative descoperă, ca prin miracol, Aurul râvnit al stelelor...” 
                                                    François BRÉDA 

             ,,De la ivirea lirică în peisajul clujean a Anei Blandiana și Ioan Alexandru nu am mai luat act de un debut mai promițător și mai plin de enigme și sugestibilitate poetică.” 
                                                           Mircea POPA

CU VÂNT ÎNAINTE! VLAD MORAR - ,,ODĂ EPOCII FĂRĂ DE ÎNCEPUT”

                          

Ce poate fi mai bulversant decât să primești un volum de versuri al unui băiat de unsprezece ani, volum care să te însoțească o noapte întreagă în gânduri și în meditații? Cum poate un atât de tânăr autor să îți răstoarne, pentru câteva ore, tot ce credeai că știai despre Poezie de la Benedetto Croce ori de la alții ori chiar de la tine, știindu-te pe tine un bun și devotat lector, poate chiar autor tu însuți de firave catrene și de modeste înjghebări? De unde vine acest băiat, de pe ce Stea și din ce Galaxie să îți spună și să te lase uluit: ,,Sunt mai încăpător decât o rană/ Mai îngust decât nostalgia”? Și cum pașii tăi, oricât de ritmați, în încăpere, numărându-le cadența, sporesc insomnia gândurilor - oare ce mai știai despre Poezie, altceva decât că este, cu adevărat, apanajul tinereții? Ce mai știai și altceva despre Artă, înafară de faptul că este realitatea transfigurată? Ce mai știai până la acest volum de versuri pe care un băiat cuceritor, cu o construcție aparte, ți-a lăsat o copleșitoare meditație? 
Și îți răspunzi că, da, l-ai întâlnit în trei împrejurări, în însoțirea părinților lui (nici pe ei nu știi prea bine cum să îi socotești: pedagogi ori prieteni ai săi, sau și una și alta, ori doar grijulii și atenți părinți iubitori) fiindcă i-ai văzut ochii, în spatele cărora, cum spunea Caragiale despre Eminescu ,,se vedea că locuiește cineva”. 
                               

Cert este că Vlad Morar este deja o personalitate. Eu nu cred în copii supradotați (sunt atât de excentric în aceste, firește, subiective aprecieri și considerații, pe care le afirm cu hotărâre, oriunde) dar eu cred în talent, în har, și știu că Vlad Morar este înzestrat și cu har, dar și cu puterea voinței.                                

                            Gândindu-mă la filosoful meu preferat, Arthur Schopenhauer, nu îmi este deloc greu să întrevăd în destinul autorului acestui volum o chemare și înspre filosofie pe care, cu siguranță, în viitor, o va urma.

                            Dar ce ar spune, altceva, un cercetător, din zilele noastre, al lui Friedrich Nietzsche, despre cartea lui Vlad Morar, unde întâlnim această afirmație: ,,Într-o halucinație, tăcerea/ Creează solemn.”? Bănuim ce ar răspunde, însă e preferabil și recomandabil, să îl lăsăm pe cititor să intuiască. Și, pentru a întări cele zise, cităm din nou din cartea lui Vlad Morar: ,,Mă sfâșie inima după visurile Edenului” - ,,Luminile se nasc mai nou din întuneric/ Și întunericul răsare din lumină,/ Prăbușit într-un colț, stau eu/ Un sărac naiv, neutru/ Fără speranță, decât în disperare/ Țintuit de gândurile ce mă fac... eu”.

ÎMPREUNĂ CU TÂNĂRUL POET VLAD MORAR
ȘI CU TATĂL SĂU, CĂTĂLIN MORAR,
LA EVENIMENTUL LANSĂRII CĂRȚII DE DEBUT,
PETRECUT PE 15 MARTIE 2016,
LA ȘCOALA INTERNAȚIONALĂ TRANSYLVANIA COLEGE,
CLUJ-NAPOCA 

Într-un timp metafizic, Vlad Morar este de dinainte de Arthur Rimbaud. Și, tot în timp metafizic, Vasile Lovinescu ar hermeneutiza această superbă poezie de smarald, ,,MARIE”: ,,Marie, Marie/ Frumoasă și vie,/ Ce stai-n împărăție,/ Ți-aș da sufletul ție.// Doar o noapte întreagă/ În negura neagră,/ O zână se roagă/ Pe ploaie, ea neagă.// Și-n împarație/ Toată lumea știe/ Că te cer de soție/ În poarta-ți de magie.// Și eu de aș nega/ Să fii soția mea/ S-alegi, te rog, da/ Iar eu orice ți-aș lua.// Iar luna s-așterne,/ Și ploaie și stele,/ Iar tu, draga mea/ De soț dacă m-ai vrea/ TOATĂ LUMEA ȚI-AȘ DA.”                             

EVENIMENTUL LANSĂRII CĂRȚII DE DEBUT,
PETRECUT PE 15 MARTIE 2016,
LA ȘCOALA INTERNAȚIONALĂ TRANSYLVANIA COLEGE,
CLUJ-NAPOCA 

Da, ziceam, Vlad Morar are personalitate. Nimic nu îl va opri din drum și drumul lui va fi luminos. Să remarcăm una dintre cele mai frumoase poezii ale acestui volum, ,,Cucuveaua Sprintenă din Molizii din Brașov”: ,,O, cucuvea așa de sprintenă,/ Nu e nimeni ca tine,/ Zburdând prin molizii din Brașov,/ Mari cu crengi uriașe/ Și cu-o cușcă în formă de ou.// O, cucuveauo, cum de ai reușit,/ O, cucuveauo, să nu fi prinsă în zid,/ Ascunde-te în crengile uriașe ale molizilor și sari,/ Din creangă în creangă zburdă și atrage atenția unor papagali.// 
Papagalii, băieți de treabă,/ La majestatea ta se vor închina,/ Te vor duce în țările sudice,/ Acolo, la regina lor,/ Și acolo să te măriți,/ Cu un prinț de la ecuator.                               

Regretul meu este că nu mai trăiește Adrian Marino. Le-ar fi stat bine alături, unul lângă altul. Moșul Marino i-ar fi fost o bună călăuză lui Vlad Morar, însă eu cred că se va descurca și singur și își va găsi, cu siguranță, un șerpaș.                                Am scris aceste rânduri în capătul unei nopți de început de primăvară când, din pământul reavăn, Bendis își ridică privirea și respiră. Și-am scris pe-o coală de hârtie despre mugurul poeziei române viitoare. 
Ave puber! Ante omnia salutem! 

SE CERE RADIEREA UNIUNII SCRIITORILOR DIN REGISTRUL ASOCIAȚIILOR ȘI FUNDAȚIILOR.

TRAIAN  MÂRZA

Catre Judecatoria Sectorului 1.

Ref. Dosar civil nr. 15164 /299/2016 – Termen 08 Iulie 2016.
Judecatoria Sector 1


DOAMNĂ PREŞEDINTE,


Subscrisa Uniunea Artiştilor Plastici, persoană juridică fără scop lucrativ sau patrimonial, înfiinţată în condiţiile Legii nr. 21/1924 ca UNIUNE de creaţie, apolitică, nonprofit, cu personalitate juridică si de utilitate publica in baza avizului nr. 285/1998 al Ministerului Culturii şi înregistrata ca UNIUNE in baza Sentintei civile nr.1069/1998 Dosar nr.2701/1998,Tribunalul Alba, înscrisă în Registrul Naţional ONG, Ministerul Justiției cu Număr Național 2/D/1998 la categoria ”Uniuni și grupări de persoane juridice înființate potrivit Legii nr. 21/1924”, reprezentata legal de presedinte Dr.Marza Ioan Traian C.N.P. 1580920011109,in calitate de intervenienta in interesul legii si in interes propriu

In contradictoriu cu Asociatia ,,UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA,, (denumită în continuare USR), , cu sediul în Calea Victoriei, Nr.133, Sector 1, București, CUI: 2786991 (atribuit de catre A.N.A.F. fara acte legale de autorizare in baza unei legii care desfiinta toate organizatile obstesti – Legea 27/1990 cod fiscal atribuit  in mod cu totul eronat la data 21 Ianuarie 1993,

și in contradictoriu cu  Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1, Bucuresti, formulăm prezenta: 

Nota de Sedinta

Decretul nr.267/1949 nu a fost un decret de înfiinţare a Asociaţiei ,,Uniunea Scriitorilor din România”, prevederile acestuia fiind casate de către Deceretul 27/1990. Art. 1 în întregul său, dar, mai ales, alin.2 al art. 1 din Decretul-lege nr. 27/1990 e grăitor prin sintagma ,,se pot asocia „  pe baze noi legale, conform Legii 21/1924 dar in baza unor documente autentice de constituire si asociere, dupa ce prealabil ar fi obtinut avizul ministerului de resort, respectiv – Avizul Ministerului Culturii, urmare a dreptului liber al fiecăruia de a alege forma organizatorică și a cadrului legal liber consimțit și liber ales. Prin formula clasica din dretul civil de la art. 9 din Decretul –Lege 27/1990 ,,Pe data prezentului decret se abroga orice dispozitii contrare „s-a efectuat in fapt abrogarea expresa indirecta a tuturor actelor normative ce priveau categoria de subiecti de la art. 1 – scriitori, artisti plastici, ziaristi s.a.m.d.

Avand in vedere ca art. 9 a abrogat orice dispozitii contrare, rezulta ca sigurele prevederi legale in vigoare la data aparitiei Decretului – Lege 27/1990, prevederi la care face trimitere art. 1 din Decretul Lege nr. 27/1990, sunt cele ale Legii nr. 21/1924 – Legea persoanelor juridice. Or cum din dosarul de fond lispesc cu desavarsire documentele legale prevazute de art.10 din Regulamentul de aplicare a Legii 21/1924, cat si avizul ministerului de resort, respectiv avizul Ministerului Culturii ,este mai mult decat evident ca Uniunea Scriitorilor nu are personalitate juridica deoarce nu a dobandit-o in baza prevederilor legale in vigoare la data infiintarii ei – instanta care a dispus inregistrarea a emis o sentinta lovita de nulitate absoluta. Daca asociatia autodenumita ,,Uniunea Scriitorilor din Romania” pretinde ca nu are regimul juridic al unei asociatii in intelesul legii – denumirea fiind o sintagna ,nu forma juridica si se considera infiintata ca uniune, atunci cererea de dobandire a personalitatii juridice era de competenta Tribunalului Bucuresti, nu a Judecatoriei Sectorului 1.

Pe cale de exceptie invoc puterea de lucru judecat anterior in privinta lipsei capacitatii de folosinta a Uniunii Scriitorilor din Romania, pronuntata in dosarul civil 15164/299/2016 al Judecatoriei Sectorului 1 cand la data de 01.06.2016 instanta a emis urmatoarea rezolutie:

Solutia pe scurt: Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Asociaţia Uniunea Scriitorilor din România. Avand in vedere ca Solutia data antierior s-a facut pe constatarea lipsei documentelor legale de infiintare si inregistrare  acesta judecata cu carcater  definitiv, nu poate fi contrazisa  decat o singura data (bis de eadem re ne sit actio) – prin existent documentelor in dosarul de fond. Or, aceste documente nu exista astfel incat pronuntarea  este prezumata a exprima adevarul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotarare (res judicata pro veritate habetur


Funcționarea unui organism juridic intitulat „Uniunea Scriitorilor din România” – uniune de creatori  – nu este în concordanţă cu înscrierea de înfiinţare din cadrul registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, intrucat cererea de inscriere a uniunilor de creatie nu este si nu a fost niciodata in competenta materiala a judecatoriilor de sector.

Prezentăm argumente ineluctabile  ale faptului că Asociaţia Uniunea Scriitorilor din România a fost in mod eronat  înscrisă în Registrul Special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor prin urmatoarele

Inscrierea USR in Registrul Asociatiilor si Fundatiilor, a fost cirumstantiala.

Este cunoscut faptul ca registrul Asociatii partea a II a este rezervat asociatilor care isi muta circumscriptia jurisdictionala – sediul – In mod concret organizatia obsteasca dizlovata, autodenumita ,,Uniunea Scriitorilor din Romania ,, carea avea sediul in Casa Monteoru, situată pe Calea Victoriei nr. 115 din Bucureşti s-a mutat in Calea Victoriei nr. 133 .

- Încheierea din Camera de Consiliu a Judecătoriei Sectorului 1 din 19.09.1994 dată în Dosar 158/PJ/1994  (a se vedea cu atenție dispozitivul încheierii: „în baza art. 93 din Legea nr. 21/1924 și decret -lege nr. 27/14.01.1990, admite cererea formulată de Uniunea Scriitorilor din Romania, cu sediul în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 133, Sector 1” ) – a fost facuta fara a se verifica daca exista un dosar de fond pentru infiintare si inregistrare legala. Nu a fost verificat daca asa–zisa ,,Uniunea Scriitorilor din Romania” detine un act constitutiv care sa cuprinda membrii fondatori, daca s-a varsat capitalul social prevazut de lege, daca exista o Hotarare Judecatoresca de infiintare. Daca exista un temei juridic legal raportat la inscrsurile din dosarul de fond prin care sa se infiinteze o persoana juridica de drept privat, constituita si infiinta de particulari.

Este mai mult decat evident ca formuarea din - Încheierea din Camera de Consiliu din 26.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 dată în Dosar 158/PJ/1994 prin care s-a dispus in mod cu totul eronat inscreierea cat si  trimiterea la decretul -lege nr. 27/14.01.1990, s-a facut in baza unei  teze eronata. Art 9  din decret – lege 27/1990 prin formula clasica din dreptul civil ,,Pe data prezentului decret se abroga orice dispozitie contrara” ---- abroga in mod expres indirect toate decretele cripto - comuniste care faceau referire la categoria de la art.1 – scriitori, artisti plastici, ziaristi.

Decretul – Lege 27/1990 este o norma juridica cu statut de recomandare prin formla de la art.1 - ,,SE POT ASOCIA”  nu insa obligatoriu, asa cum s-a facut in mod artificial cu asa –zisele decrete de recunoastere a unor organizatii obstesti  presupuse persoane juridice. RECUNOASTEREA era o formula iluzorie, artificiala practicata de regimul comunist, pentru inregimentarea obligatorie a artistilor creatori, sub directa conducere a partidului comunist care in fapt reglementa functionarea .

- Încheierea din 26 februarie 1998, pronunţată în dosarul nr.158/PJ/1994, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a luat act de modificările privind "Statutul" şi componenţa organelor de conducere şi control ale Uniunii Scriitorilor din România s-a facut fara sa se verifice daca Uniunea Scriitorilor din Romania a fost vreodata inregistrata la categoria Asociatii partea I sau daca in dosarul de fond exista documente autentice pentru o persoana juridica legal infiintata si inregistrata.
Drept consecinta, intrucat U.S.R. a nesocotit dispoztiile legale de infiinatre si inregistrare cat si  fata de cele invederate anterior, solicitam instantei de judecata radierea Asociaţiei autodenumita „Uniunea Scriitorilor din România”, din Registrul Special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor inscrisa in mod eronat sub  număr de Cod National – 38715 cu adresa Calea Victoriei nr.133, sector 1.

Asociaţia autodenumita ,,Uniunea Scriitorilor din România” nu putea să funcţioneze, după 1990, în baza Decretului nr. 267/24.06.1949, acesta devenind caduc! Iar daca acesta ar fi fost valabil si in anul 2016, prin decretul nr. 266/1950, aparut dupa decretul nr. 267/1949, toate drepturile scriitorilor si ziaristilor au trecut asupra Uniunii Artistilor Plastici – Art. 27 Statut din 20 oct. 1950, parte integranta a Decretului 266/1950.
  
Pentru ca inscrierea sa fie legala Asociaţia UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA trebuia sa fie o persoană juridică constituita si infiintata de particulari care se pot constitui ca  subiect colectiv de drept, adică un colectiv de autori-creatori , întrunind condițiile cerute de lege – Act Constitutiv – Capital social varsat prevazut de lege  - Hotarare Judecatoresca de infiintare. Or, in lipsa unor asemenea documente, este evident ca inscrierea in registrul asociatilor si fundatior a fost o eroare ce trebuie sanctionata cu radierea si declararea nulitatii juridice in baza art. 196 NCC.

Legea 21/1924 spune, în clar, că asociațiile și fundațiile care obțin personalitate juridică în condițiile legii de față (21/1924) ”sunt considerate persoane juridice de drept privat” (am citat din textul Legii 21/1924).

Până în prezent, Asociaţia UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA nu a primit, conform OG 26/2000, recunoaşterea calităţii de asociaţie non-guvernamentală de interes public. Biroul Permanent al Senatului României a înregistrat, cu nr. 419 din 23.10.2006. Punctul de vedere al Guvernului, semnat de Premierul Călin Popescu-Tăriceanu, în care se subliniază următoarele aspecte de ordin legal: "Întrucât, până în prezent, nu a fost adoptată o hotărâre de Guvern, în temeiul art. 39 alin (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care să recunoască Uniunii statutul de instituţie de utilitate publică, Uniunea Scriitorilor din România nu este instituţie de utilitate publică şi nu îi pot fi date bunuri în folosinţă gratuită".

Drept consecinta nesanctionata de catre instanta de judecata si neincadrandu-se in dispozitiile imperative ale H.G.1650 art. 3 Anexa 1, acesta entitate fara personalitate juridica obtinuta in conditile legii, prejudiciaza bugetul consolidat al statului prin eliberarea in mod cu totul ilegal a Adeverintelor pentru Legea 8/2006, sprijiniti fiind prin forma complicitatii tacite a Ministerului Culturii care sub nicio forma nu vrea sa revina asupra Centralizatorului – Act fara forta juridica – transmis Casei Nationale de Pensii. 
In lipsa unei decizii ferme a Casei Nationale de Pensii – acesta organizatie obsteasca dizolvata de drept va prejudicia bugetul consolidat al statului si pentru viitor.

Concluzionand, solicitam instantei de judecata, constatarea nulitatii juridice in baza art. 196 din N.C.C., cu consecinta radierii din registrul asociatiilor si fundatilor, intrucat Uniunea Scriitorilor din Romania nu detine un dosar de fond de infiintare care sa cuprinda documentele legale pentru o persoana juridica de drept privat respectiv – Act constitutiv, Lista membrii fondatori cu date de identificare, capital social varsat prevazut de lege, Hotarare Judecatoresca de infiintare, Statut de functionare raportat la lege.
  
Depunem prezenta nota de sedinta,cu mentiunea ca a fost comunicata partilor .

Vom depune taxa de timbru precizata de instanta la data de 30.06.2016.

Intervenienta in interesul legii.


UNIUNEA ARTISTILOR PLASTICI UAP
PREȘEDINTE
Ioan Traian  MARZA

CONSTANTIN BRÂNCUŞI ESTE UN DRUM SPRE IMPONDERABIL

INTERVIU DAT JURNALISTEI CRISTINA OPREA ȘI PUBLICAT ÎN
TURDA MANIFEST/ 19/FEBRUARIE/2016
http://turdamanifest.ro/horia-muntenus-constantin-brancusi-este-un-drum-spre-imponderabil/


                    Cristina Oprea - Se aniversează 140 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi. Domnule Horia Muntenus cum percepeţi dumneavostră această aniversare?

                   

Horia Muntenus -  Personalitatea lui Constantin Brâncuşi domină sculptura secolului XXI. Deşi Brâncuşi nu a dorit să fie un avangardist, în sensul curentelor avangardiste ale perioadei în care a trăit, el este un deschizător de drumuri noi în Artă şi, prin asta, un pionier. Dar acest pionierat ţine, de fapt, de o întoarcere la Tradiţie. Pentru formele sale sculpturale, Brâncuşi a privit la ceea se întâmpla în artă cu milenii în urmă, la ceea ce se întâmpla în formele estetice ale folclorului românesc al timpului său, forme care răzbăteau din acele milenii. Romboedrul, substanţa esenţială a Coloanei Infinite, Cuminţenia Pământului, chiar Pasărea, Regele Lumii, Oul…nu sunt formule abstracte, ci depozite de meditaţie artistică ale Tradiţiei. Arta lui Brâncuşi este, prin urmare, o răscolire a Tradiţiei, dar aşezată şi revelată într-un secol care îşi căuta noi identităţi expresive în lumea occidentală. Prin ineditul acestei căutări, acestor frământări ale lui Brâncuşi, arta lui ,,Nouă” îi determina pe contemporanii săi occidentali să o socotească Artă de Avangardă. Aniversarea a 140 de la naşterea lui Constantin Brâncuşi de către statul român este bine venită, în contextul în care revigorarea respectului faţă de această înaltă personalitate a sculpturii mondiale poate fi recucerită de către românii de azi. Niciodată, până acum, statul român nu a investit mai mulţi bani în favoarea desfăşurării unor evenimente de celebrare a marelui sculptor. Şi acesta este un lucru pozitiv. Merită relevat că organizatorul acestor evenimente este Institutul Cultural Român care organizează, pe 19 februarie, cinstirea lui Constatin Brâncuşi în capitalele: Beijing, Roma, Berlin, Budapesta, Chişinău, Instambul, Lisabona, Londra, Madrid, Paris, Praga, Stockholm, Tel Aviv, Varşovia, Veneţia, Viena, dar şi la New York. Din acest punct de vedere: laudă Institutului Cultural Român. 

Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea faptul că Brâncuşi este celebrat pe 19 februarie, zi declarată a naşterii sale (19 februarie 1876) şi nu pe 2 martie, ziua pe care trebuie să o luăm în considerare ca dată reală de naştere. Şi aceasta deoarece România a adoptat calendarul gregorian în anul 1919, calendarul fidel calendarului cosmic pe care îl foloseşte întreaga omenire a zilelor noastre. 19 februarie 1876 este consemnată ca dată a naşterii lui Brâncuşi în calendarul iulian, care la 1876 era cu 12 zile în urmă faţă de calendarul gregorian. Noi nu putem să considerăm, azi, că ziua de naştere a lui Constantin Brâncuşi este 19 februarie gregorian, deoarece 19 februarie fusese consemnată în calendarul iulian. Prin urmare ziua reală în calendarul nostru de astăzi, în care celebrăm naşterea lui Brâncuşi, este 2 martie. Asupra acestor aspecte au atras atenţia marii brâncuşologi, cercetători ai vieţii şi operelor lui Brâncuşi, dispăruţi în ultimii 50 de ani, astfel încât oganizatorii evenimentelor aniversare ar fi trebuit să le aprofundeze. Şi nu e deloc lipsit de importanţă. Consider acest lucru destul de grav. Bunăoară, noi, cetăţenii planetei, nu vom sărbători Anul Nou 2017 pe 18 decembrie 2016, ci pe data de 1 ianuarie 2017. 

Un alt motiv de întristare este acela că, la 140 de ani de la naşterea sculptorului, Ansamblul Sculptural ,,Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu este nerestaurat, deşi promisiuni de restaurare au fost făcute de diferiţi oameni politici în ultimii 15 ani. Coloana Infinită se prezintă decolorată, cu pete şi cu foarte multe scrijelituri. Fiecare scrijelitură de pe Coloană este o scrijelitură pe inima mea. Lucrările din piatră din Parcul Central de la Târgu-Jiu au fost în ultimii 6 ani spălate cu jet de apă puternic, exact ca la spălătoria auto şi chiar cu apă care conţinea diferite substanţe chimice dăunătoare acestor piese din calcar. În plus, scandalurile în care sunt implicaţi incompetenţii funcţionari ai Centrului ,,Constantin Brâncuşi” de la Târgu-Jiu nu se mai termină. ,,Calea Eroilor” nu este amenajată arhitectural nici peisagistic. Oraşul Târgu-Jiu este total dezinteresat de gestionarea corectă a Moştenirii Brâncuşi. Nici Ministerul Culturii, ocupat în ultimii 16 ani de diferiţi factori politici, nu a făcut nimic pentru corecta întreţinere și conservare a monumentelor de la Târgu-Jiu. Eu sper ca actualul ministru al culturii, un intelectual de forţă, domnul Vlad Alexandrescu, va interveni în mod direct, cu înalta sa competenţă, în acest an aniversar, pentru restaurarea tuturor lucrărilor lui Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu.

                    Cristina Oprea - Cum se percepe fenomenul Constantin Brâncuşi de către conaţionalii săi?
                   

Horia Muntenus - Unii dintre românii de azi nici măcar nu au auzit de Constantin Brâncuşi, alţii ştiu doar că a fost un mare sculptor şi atât. Există şi români care şi-ar dori ca rămăşiţele pământeşti ale lui Constantin Brâncuşi să fie aduse din cimitirul Montparnasse, de la Paris, în România – e cazul poetului Laurian Stănchescu. Acesta ne promite an de an, din 2010 încoace, că îl va aduce pe Constantin Brâncuşi la Hobiţa. Unii consideră ca acţiunile lui Stănchescu se constituie într-o diversiune. Stănchescu crede că poate aduce osemintele sculptorului. Îngrijorător mi se pare un alt aspect. În anul 2009, toamna, aflat într-un ciclu de prelegeri legate de Brâncuşi, prin ţară, vorbeam despre necesitatea ca osemintele lui Brâncuşi să fie aduse la Hobiţa. Un an mai târziu, Laurian Stănchescu, în toamna lui 2010, sprijinit de Prefectura judeţului Gorj şi de Consiliul Judeţean Gorj, lansa acelaşi îndemn, preluîndu-mi demersul. În următoarele luni colabora foarte bine şi cu Primăria Municipiului Târgu-Jiu, prin instituţia acesteia, Centrul Cultural ,,Constantin Brâncuşi”. Trebuie amintit, aici, că sculptoriţa Maria Pătraşcu-Brâncuşi, rudă de gradul IV a sculptorului, stră-strănepoată a acestuia, făcuse, încă din deceniul nouă, demersuri legitime pentru aducerea în ţară a osemintelor stămoşului ei. Deşi beneficia de toate atuurile şi drepturile conferite nu numai de legea românească ci şi de legea franceză, Mariei Pătraşcu-Brâncuşi i s-au pus toate piedicile posibile, vizibile şi invizibile, pentru ca acţiunea ei să fie stopată. Toate aceste piedici i-au fost puse de autorităţile române, diverşi vectori politici, care nu doar că erau complet dezinteresaţi ci chiar împotriva acestui lucru. Am cunoscut-o la Târgu-Jiu în anul 2000, însoţită fiind de fiica ei, avocata Maria Luminiţa Mincu Pătraşcu-Brâncuşi. Stăteau amândouă pe scaune şi plângeau în faţa nedreptăţii strigătoare la cer. Dinaintea unei forţe ascunse, erau neputincioase. Şi plângeau. Laurian Stănchescu, pe care l-am cunoscut în mai multe rânduri, a refuzat comunicarea cu avocata Maria Luminiţa Mincu Pătraşcu-Brâncuşi, nereuşind să îmi explice de ce. Acţiunile purtate de el îmi devin, tot mai limpezi, acţiuni de spectacol şi de aruncare în derizoriu a aducerii în țară a osemintelor lui Constantin Brâncuşi. De altfel, într-un mod cât se poate de sintetic, cunoscuta cercetătoare a vieţii şi operei lui Constantin Brâncuşi, doamna Doina Frumuşelu, îl persifla pe Laurian Stănchescu, într-un interviu pe care mi l-a acordat, spunându-mi că acesta pare că ar merge la Paris să-i aducă osemintele lui Brâncuşi într-o pungă de nailon. Regizorul TVR Cornel Mihalache, într-un film documentar, îl ironiza pe Laurian Stănchescu într-atât de mult încât evidenţia, cu profesionalism, penibilul şi hilarul întregii poveşti. Da, ne întrebăm, ce ar fi însemnat să existe azi mormântul lui Constantin Brâncuşi la Hobiţa, azi, la 140 de ani de la naşterea sa. Din păcate, nedreptatea făcută sculptoriţei Maria Pătraşcu-Brâncuşi, atunci, de către autorităţile cripto-comuniste este şi o mare nedreptate pentru cultura naţională. Prin abstract, osemintele lui Brâncuşi ar mai putea fi aduse în ţară doar printr-un dialog responsabil pe care să îl poarte, la cel mai înalt nivel, statul român cu statul francez. Dar această şansă este mai firavă decât firul unei pânze de păianjen.

                    Cristina Oprea - Cum îl percepeţi dumneavoastră pe Constantin Brâncuşi?

                   

Horia Muntenus - Pentru mine, Constantin Brâncuşi reprezintă întruchiparea unui eon. În sufletul meu, şi în mintea mea, Brâncuşi adună arhetipuri şi sensuri dintr-o lume pe care foarte puţini dintre cei de azi o mai pot simţi. Brâncuşi este o stare, la fel cum fiecare lucrare a sa. Meditaţia este o stare, zborul este o stare, sărutul este o stare, trecerea este o stare. Îi plăcea să bea câte un pahar cu vin, dar vinul acela era Vinul Înţelepţilor. Când rămân în contemplaţie, dinaintea vreunei lucrări de-a lui, simt că beau din cupa cu vin a lui Constantin Brâncuşi. Şi atunci îmi dau bine seama cât de îndepărtată e lumea lui Constantin Brâncuşi de omul contemporan şi cât de străin este omul zilelor noastre de lumea pe care o descrie Constantin Brâncuşi. El, însă, a fost atât de mare şi atât de înalt încât a prevăzut aceste lucruri şi şi-a înzestrat lucrările cu o energie capabilă să supravieţuiască tuturor degradărilor şi tuturor decăderilor, dăruindu-le lumina mesajelor sale. Toate lucrările sale sunt luminoase: ,,Masa Tăcerii” exprimă bucuria împărtăşirii din lumina Domnului; scaunele sunt clepsidrice, exprimând lumina care răzbate prin veacuri; ,,Poarta Sărutului” este locul de trecere înspre lumină; ,,Coloana Infinită” a metalizat-o în alamă să strălucească în soare; ,,Oul” este germenele vieţii, adică germenele luminii; ,,Peştele” e o particulă de lumină care ţâşneşte în ape; ,,Păsările” sunt polisate şi aurii, luminând, în zbor, precum soarele.   
Brâncuşi este un Drum spre Imponderabil.
-------------------------------------------------------------
POST SCRIPTUM. După două luni de la apariția acestui interviu, Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu și-a prezentat, în mod public, demisia:

,,Domnule Prim-Ministru,
În fața rezistenței opace la schimbarea structurală pe care am încercat să o inițiez, să o dezvolt și să o pun în practică în instituțiile de cultură din România, în fața ostilității nedezmințite a aparatului refractar la regândirea modalităților de funcționare a instituțiilor publice de cultură, a relației dintre sectorul independent și cel public, vă prezint demisia mea.”

NU MĂ VA PUTEA SFÂȘIA DECÂT CORBUL TINEREȚII MELE (UN INTERVIU LUAT DE CRISTINA OPREA)

CLIPA

http://www.clipa.com/a15691-HORIA-MUNTENUS-NU-MA-VA-PUTEA-SF194-SIA-DEC194-T-CORBUL-TINERETII-MELE%E2%80%9D.aspx

CONFLUENȚE
http://confluente.ro/cristina_oprea_1449489223.html


                        - Cristina OPREA: Domnule Horia Muntenus anul acesta care se încheie (2015), se pare că a fost un an benefic pentru dumneavoastră deoarece aţi publicat un roman extrem de interesant, prin modul de scriere şi abordare a subiectului.  Aţi lansat cartea în mai multe oraşe din ţară şi aţi fost apreciat pentru calităţile dumneavoastră scriitoriceşti. Aş dori să vă pun câteva întrebări şi prima dintre ele ar fi ce v-a motivat să scrieţi acest roman numit „Dincolo de stelele reci”?

                         

- Horia MUNTENUS: Amintirile adolescenţei şi tinereţii mele. Poate, mai cu seamă, una dintre ele, o întâmplare legată de întâlnirea mea cu un corb. În înserare, păşind pe poteca şerpuitoare a unui cimitir, când luna era răsărită dar soarele încă nu era apus, veneam de la o fată frumoasă, păşeam printre morminte, pe scurtătură, spre casă. Eram cu inima înflăcărată, rob al visurilor şi al entuziasmului de îndrăgostit. Şi, în acea lumină stranie a cerulului, la hotarul dintre zi şi noapte, am văzut un corb aşezat pe o cruce veche de lemn. Mirosea iarba cosită. Eu m-am aşezat sub un prun al cimitirului şi am privit pasărea cum mă privea. Nu se auzeau decât greierii. Apoi soarele a apus, pasărea a croncănit de câteva ori, i-au fâlfâit aripile şi a dispărut în noapte. Eu am mai rămas puţin. După o vreme m-am ridicat de sub prun şi mi-am urmat drumul spre casă.
                       A doua zi, iarăşi am mers la fata pe care o iubeam şi seara am urmat acelaşi drum. L-am întâlnit din nou şi, la fel, soarele nu era apus, deşi luna răsărea. El tot acolo, pe aceeaşi cruce. Şi iar ne-am privit o vreme. El iar croncănea, fâlfâind din aripile negre, în noapte zburând.
                       Într-a treia zi, a trebuit să îl ajut pe tata la treburi şi nu am mai mers la fata mea dragă. Dar când s-a apropiat seara, am fugit în cimitir să îl găsesc. Era exact în acelaşi loc, aşteptându-mă. Iar mie mi se aprinsese inima de bucurie. Simţeam amândoi, el în inima lui de pasăre, eu în inima mea de poet, o imensă şi o puternică prietenie. O bucurie fantastică. Era secretul meu. Însă, în ziua aceea, am ştiut amândoi că era ultima noastră întâlnire. Şi parcă ne-am jurat, privindu-ne pentru ultima dată, prietenie eternă. Şi aşa a şi fost. Eu am mai mers, în vara aceea, la fata mea dragă şi am trecut pe aceeaşi potecă şi nu l-am mai întâlnit.
                       De-a lungul timpului am mai văzut corbi. Unii dintre ei m-au pândit, stau la pândă încă, aşteaptă şi azi să cad, să mă prăbuşesc, să mă poată ataca în voie. Dar nu le este îngăduită această şansă. Nu mă va putea sfâşia decât corbul tinereţii mele.

                       - Cristina OPREA: Viaţa unui scriitor este extrem de interesantă, de la debut şi până la maturitate, el urcă nişte trepte. Treptele sale sunt formate din scrierile sale, din articole, recenzii, poezii, romane. Ce importanţă are un roman în viaţa unui scriitor?

                       

2013
LA TEATRUL DIN
CARACAL

- Horia MUNTENUS: Pentru un scriitor, orice carte a sa este o piatră de încercare, cum pentru un chirurg orice intervenţie chirurgicală. Orice volum poate muri cum poate muri un pacient pe masa de operaţie. Dacă pacientul va fi salvat, el se va întoarce la medic cu recunoştinţă.

                       - Cristina OPREA: Aud mereu pe stradă că românii nu citesc. De aceea aş dori să vă întreb… se mai citeşte în România?

                       - Horia MUNTENUS: Se citeşte în România. E adevărat, din pricina multor factori, extraordinar de puţin, raportat la cât de mult se citeşte în Occident. Spre exemplificare, nu se citeşte în întreaga Românie cât se citeşte la Londra.

                       - Cristina OPREA: Cum este privită literatura contemporană românească de public şi de critică?

                       

COPERTĂ DE
FLORIN PĂRĂVAN

- Horia MUNTENUS: Fac parte din publicul cititor. Literatura contemporană română are nevoie de accesul la public şi de accesul publicului la cărţile autorilor români contemporani. Acest dublu acces, în zilele noastre, este restricţionat, încă, de factori de control şi de cenzură culturală. Singurul care poate stabili valoarea unui scriitor este cititorul, lector simplu sau critic literar. Şi cititorului nu trebuie să i se îngrădească accesul la carte, nimeni nu are dreptul să îi „selecteze” lecturile. Au apărut însă librăriile online, pe internet, titlurile se pot solicita prin comandă electronică. Din fericire, lucrurile evoluează şi au loc transformări istorice.
                       Eu fac parte dintr-o generaţie care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în ultimele două decenii ale comunismului în România. În 1990 aveam 25 de ani. Apoi mi-a fost dat să trăiesc primele două decenii ale criptocomunismului. Nu a fost uşor. Comunismul a născut scriitorul Golem, stăpânul redacţiilor literare şi al editurilor – elogia partidul lui Karl Marx, Lenin şi Stalin. Criptocomunismul l-a preluat şi l-a numit Cameleon, l-a avansat în grad, prin ordin pe unitate, l-a acoperit, i-a dat înfăţişarea omului de dreapta care predică democraţia, integrarea europeană, normele occidentale, lupta antidiscriminare, correct politics, transparenţa, egalitatea şanselor, libera concurenţă et caetera. Dar a fost acoperit, a fost îmbrăcat cu o haină care nu i se potriveşte şi, se vede cu ochiul liber, poartă o haină care ori îi este prea strâmtă ori îi este prea largă – pantalonii ori îi sunt prea lungi ori prea scurţi.
                      Cameleonul şi-a păstrat funcţiile de decizie, s-a văzut încurajat de această cacealma istorică pe care o traversăm, indiscutabil, cu efecte dăunătoare. Aporiile sociale îi oferă un cadru perfect de manifestare, dar manifestarea aceasta este una toxică. Pentru că dincolo de demagogie şi de elucubraţie mai are trei „calităţi”: aroganţa, mimetismul sau maimuţăreala şi moftul. De aici şi penibilitatea cu rang de savantslîc care îl propulsează ca pe un mare consumator al banilor publici, ca beneficiar exclusiv al unui „socialism cu faţă umană”. Este sinistru să descoperi că, la un sfert de secol de la prăbuşirea comunismului, schema de organizare a vieţii culturale din România ţine de modelul comunist, că banii publici întreţin peste 20.000 de sinecure „culturale” – cine sunt cei peste 20.000 de sinecurişti şi care sunt performanţele lor? Răspunsul stă în mecanismul prin care aceşti trântori alcătuiesc o armată de asfixiere a autenticităţii, a valorii – ei nu au alt rol decât acela de a împiedeca, de a bara afimarea concurenţei reale, accesul la public.
                    Generaţia mea în aceste lucruri şi-a găsit obstacolele. Mă rog, generaţia mea a fost cea a revoluţiei, poate că asta i-a speriat – eu fac parte din generaţia lui Călin Nemeş şi a lui Lucian Matiş, o generaţie autentic nonconformistă, imposibil de dresat, dar au venit generaţiile mai tinere, care au beneficiat de acelaşi tratament. Cu toate astea, nu au lipsit „recrutările” şi unii dintre tineri „s-au înregimentat”, au deprins repede obiceiurile celor „vechi”, s-au obişnuit cu banii din conturile Republicii şi cu obedienţa faţă de „maeştri”, cu deferenţa faţă ispravnicii bolşevismului de odinioară, însă calitatea artistică a lucrărilor acestor tineri e jalnică, în conformitate cu probele lor morale sau cu ghinionul de a-şi dori  gloria vreme de cinci minute. În carte vorbesc despre asta, despre „norocul” de a fi „deştept” cinci minute.
                       

Omul e ca pomul, spune o vorbă veche, se cunoaşte după roade. Uneori se evidenţiază mai bine când reuşeşte să învingă obstacolele: cu cât sunt mai mari, cu atât i se vede mai bine caracterul. Celor tineri şi autentici nu le recomand nimic fiindcă ştiu să îşi aleagă singuri. Altfel nu sunt nici tineri şi nici autentici. Au citit desigur „Scrisori către un tânăr poet” acolo unde Rainer Maria Rilke le sugerează unele lucruri. Cei precizaţi de încrederea lor în ei înşişi vor avea mereu în inimi câte o cameră Sambo. Au venit şi peste mine situaţii în care mi s-au oferit cele „cinci minute”. Nu am căzut în capcane. Mi-am dorit mult libertatea. Libertatea – această extraordinară zvâcnire a spiritului! Chiar dacă libertatea e suferinţă. Şi am avut şansa suferinţelor. Dar am avut şi beneficiul luptei. Am preferat statutul luptătorului, în locul castravetelui de seră. Din păcate, există în literatura română contemporană foarte multe legume al căror „succes” se datorează intervenţionismului politic.

                         - Cristina OPREA: Este promovat scriitorul român contemporan pe plan european sau mai bine spus, pe plan internaţional?

                         

COPERTĂ DE
FLORIN PĂRĂVAN

- Horia MUNTENUS: Înainte de a promova un scriitor român contemporan în afara ţării, e nevoie de o limpezire a apelor în România. Sub această umbrelă a promovării culturii scrise contemporane „peste hotare” se ascund comportamente meschine. E pueril să credem că centrele noastre culturale înfiinţate „în lume” se ocupă cu altceva decât cu tocarea banilor şi cu „lansarea” unor legume (cum spuneam) crescute în serele „partidului” din România. Pe autorii „exportaţi”, astfel, cu tonele, nu îi citeşte nimeni pe acolo, dar aici, în ţară, ni se „raportează” succesul uriaş de care s-au bucurat „în afară”, pentru a ni se impune respectul şi consideraţia faţă de aceste „valori”. Şi sunt sume fabuloase pe care le cheltuie statul român cu această „teorie”.
                       Scriitorul român trebuie promovat înainte de orice în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. În apele limpezi e transparenţă. E nevoie, organic, de o mare reformă culturală în România. E multă îmbâcseală în România. Trebuie să tragem draperiile ferestrelor, să intre soarele, să lumineze, soarele va omorî microbii. Trebuie deschise ferestrele, să se aerisească. În România aerul este stătut şi inimile conducătorilor au igrasie, apele sunt tulburate de broaştele care se cred rechini în baltă.
                       Da, e imperios ca statul să se implice în susţinerea Culturii, nu în susţinerea minciunii şi a propagandei ieftine. Un stat normal, un stat neafectat de tare, ştie să o facă în mod responsabil, fără discriminarea ideilor, autorilor, fără să impună cenzura, fără să cultive şi fără să impună făţiş o anumită clică.
                         Dar Statul nu e o noţiune abstractă, căzută din cer. Când vorbim despre Stat înţelegem oameni care ocupă funcţii ale Statului. La noi valoarea intelectuală este suplinită de funcţie iar prestigiul personal are culoarea aroganţei slujite de prostie. De aceea deciziile sunt cum sunt şi personalităţile creatoare umilite. Statul are nevoie de o reformă în domeniul organizării vieţii culturale din România. Observăm cu toţii că de 25 de ani avem parte de un neodirijism cultural. În fapt, marginalizarea valorilor continuă. Accesul la resurse şi la cititori este îngăduit doar unor aleşi ai regimului. Şi regimul este acelaşi, chiar dacă a îmbrăcat altă blană – e un Ianus care îşi arată feţele în alternanţă.
                       Eu sper însă în democratizare, în conjuncturi favorabile, în puterea de a rezista, de a lupta în continuare pentru afirmarea libertăţii competiţiei. În domeniul cărţii, artelor în general, în România se evită competiţia, este practicat de către regim protecţionismul în favoarea perpetuării unor structuri fără viziuni şi aspiraţii democratice. Îngrădirile sunt impuse prin instrumentele unui tip de regim neofeudal. Asta a determinat ca România să fie retrogradă în multe domenii. Schimbările sunt însă inevitabile. Trăim totuşi în Istorie, indiferent de ambiţiile unora sau altora de a o refuza. Neofanarioţii zilelor noastre asta nu pot înţelege sau accepta.
                         

2015
LA FÂNTÂNA
LUI LUCIAN BLAGA
DIN LANCRĂM

Da, scriitorul român trebuie promovat, înainte de orice, în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. E nevoie de o schimbare de optică asupra vieţii noastre culturale. Se risipesc sume astronomice din banii publici, de la Guvern sau din fondurile consiliilor locale şi judeţene pentru organizarea unor festivităţi şi spectacole jalnice, demne de „Noua Cântare a României”, cu mult kitch, mici şi fum, „evenimente” care folosesc populismului deşănţat al baronilor locali, staruri ale întruchipării prostiei, feudali ai „timpurilor noi”, în jurul cărora gravitează totul. Este expresivitatea lor „culturală”. Pe de altă parte, nenumăraţi limbrici analfabeţi cu diplome, angajaţi ai inspectoratelor pentru cultură, ai direcţiilor de cultură din primării, ocupă, fără smerenie, dar cu nesimţire, posturile statului, stau ciorchine, cu „importanţă”, pe funcţii, declamând amicilor, vecinilor şi rudelor că lucrează „la cultură”. În general, pentru o funcţie la stat, în România, este suficientă o diplomă universitară de la fabrica de diplome, o pilă pusă de tati ori de unchiul din structuri şi o recomandare de la partid.
                       Fără aceste imense risipe, muzicienii ar putea fi recompensaţi altfel, în Filarmonici, teatrele susţinute cu adevărat, cinematografia încurajată. Librăria ar putea fi subvenţionată pentru scăderea comisionului de difuzare, cartea nu ar mai ajunge la preţuri uriaşe. Statul însuşi ar putea dezvolta o reţea naţională de librării. E nevoie de o altă lege a sponsorizării, care să evidenţieze şi să încurajeze mecenatul. Sunt multe alte măsuri care pot fi luate în interesul dezvoltării bibliotecilor publice, a pieţei de carte. Înţeleg prin piaţa de carte din România nu doar editurile, librăriile sau reţelele de difuzare a cărţii, ci şi scriitorul şi traducătorul – ei trebuie sprijiniţi prin burse de creaţie, prin susţinerea rezultatului bursier în editare şi, în urma editării, prin evaluarea rezultatelor primirii cărţii de către publicul cititor şi de către critica literară. Banii aceştia se pot obţine din schimbarea viziunii legate de susţinerea culturii scrise. O mulţime de paraziţi stau călare pe reviste aşa-zis culturale, finanţate din banii publici, reviste care nu mai au nici un fel de audienţă, care apar din rutină, numai şi numai să apară.
                       Nici nu vă închipuiţi câte milioane de Euro se prăpădesc anual cu acestea, cu întreţinerea sediilor, cu plata tipografierii şi a hârtiei, cu plata unor salarii deloc neglijabile. Nicăieri în Occident nu veţi întâlni salarii date de stat unor indivizi pentru că sunt poeţi. Dar la noi plouă cu aşa zisele reviste culturale, subvenţionate de guvern sau de consilii judeţene. Majoritatea sunt conduse de veleitari îngâmfaţi şi acoperite ca nişte cearceafuri de tot felul de urdori şi de puchine, de aberaţii, de prostii. Veleitari, grafomani, ipocriţi, şarlatani care speră să iasă la pensie de la „locul lor de muncă”. Azi, aceste reviste sunt cancerul culturii noastre scrise. Pentru că produc rataţi pe bandă rulantă şi întreţin o stare de confuzie şi de dezarticulare culturală. Trăim totuşi în secolul XXI. Partidul comunist unic şi călăuzitor ar fi trebuit să dispară în 1990. Iată, însă, că tentaculele lui de stafie se întind, totuşi, până în zilele noastre. Mulţi dintre activiştii lui supravieţuitori sunt ca stafiile care bântuie încă prin societate. Bântuie ca nişte „morminte văruite”, nu au conştiinţa morţii lor, doar bântuie cu hârţoagele în mâini şi cu ştampilele, ca în vremea stalinismului, ca pe vremea răposatului lor iubit conducător din ultimele decenii ale secolului trecut – numai că mortul de la groapă nu se mai întoarce, oricâte limbi i-au dat împuşcatului, în timpul vieţii, în gaura dosului, oricâte bocete i-ar aduce, în continuare, stafidiţii.

                       - Cristina OPREA: Vă mulţumesc mult pentru acordarea acestui interviu şi pentru francheţea dumneavoastră. Aşa cum spunea Shakespeare „Omul e un mic univers”, iar domnia voastră ne-aţi dezvăluit câte ceva din universul trăit. Vă doresc ca Anul Nou 2016 să vă încununeze evoluţia spirituală cu mai multe apariţii editoriale, să vă aducă inspiraţie în proiecte noi şi de anvergură. 

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ E DEBUSOLATĂ. ARE SENZAȚIA CĂ LE ȘTIE PE TOATE, DAR CONFUNDĂ PUNCTELE CARDINALE

GÂNDACUL DE COLORADO/ U.S.A./1 IUNIE 2016
http://www.gandaculdecolorado.com/horia-muntenus-societatea-romaneasca-e-debusolata-are-senzatia-ca-le-stie-pe-toate-dar-confunda-punctele-cardinale/

RADIOTVUNIREA/ AUSTRIA/ 1 IUNIE 2016
http://www.radiotvunirea.com/ct-menu-item-29/614-2016-05-31-22-29-51?lang=

AGENȚIA DE PRESĂ ,,AȘII ROMÂNI”/ GERMANIA/ 1 IUNIE 2016
http://www.asiiromani.com/exclusiv/28614-horia-muntenus-interviu.html

                        L-am întâlnit pe scriitorul Horia Muntenus acum câteva zile şi domnia sa mi-a mărturisit că se pregăteşte de o nouă lansare de carte, un volum de poezie intitulat ,,Puncte Cardinale”. Din dorinţa de a afla mai multe detalii am realizat un interviu. 

                      – Domnule Horia Muntenus pe data de 6 iunie 2016 oa 18 în cadrul Librăriei ,,Diverta – Hubertus” (Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 22 din Cluj-Napoca) lansaţi după o perioadă de 9 ani, o nouă carte de poezie, cel de-al nouălea volum de versuri al dumneavoastră, ,,Puncte Cardinale”. Cum resimţiţi lucrul acesta?

– ,,Puncte cardinale” este parcă, pentru mine, un nou debut. Cu toate că în carte resimt experiență și acumulări speciale. Cumva, încununează toate celelalte titluri de poezie ale mele. Pe de altă parte, am scris această carte cu gândul la Lucian Blaga, un mare nedreptățit al istoriei noastre culturale, un mare absent din conștiința contemporană, lucru care este dureros până la umilință. Titlul cărții mi-a venit în primăvara anului trecut când am vizitat, pentru a treia oară, casa memorială a Filosofului din Lancrăm – atunci m-am fotografiat lângă paltonul lui maro și lângă pălăria lui maro, agățate în cuierul casei – în fotografie, parcă era lângă mine. Șezum și eu și plânsum, acolo, de parcă eram la Apa Vavilonului. Blaga nu e doar un Filosof, Blaga este, cu mult mai mult, un Teolog al Cunoașterii. Când te apropii de Blaga, trebuie să fi fost chemat de Blaga – asta am simțit eu, când am băut apă din Fântâna casei lui din Lancrăm. În rest, toate sunt trecătoare și Apa Vavilonului curge. 

                          – Ştiu că aveţi o viziune complexă. Care ar fi mărturisirea autorului? Pe ce este structurat acest volum? 

                          – În toate cosmogoniile regăsim asta – emoția este fundamentul cultural al umanității. Omul contemporan riscă să se dizolve într-o lume IT pe care, e adevărat, a creat-o din emoția cunoașterii. Într-o astfel de lume, însă, paradoxal, oricât de multe ar putea fi calculele, pot fi infinite, punctele cardinale lipsesc. Punctele cardinale funcționează doar pe planetă. Omul nu este destinat să o părăsească, oricâte tentații l-ar ispiti. Dacă o părăsește, se părăsește pe sine. Cum arată chipul fericirii astăzi, când avem sateliți, sonde care explorează Universul? Bombe la Paris și la Londra? Siria? Dezastrele astea umanitare pe care le trăim ar fi putut fi absente. Pe Heidegger îl cuprinsese groaza în clipa când omul aselenizase. Omenirea plătește, astăzi, cu două miliarde de orbite înlăcrimate, însângerate, faptul că a trimis sonde spațiale să măsoare orbitele unor bolovani din Univers. 

                             – ,,Puncte Cardinale” aduce un aer proaspăt în poezia contemporană, deşi ea presupune o întoarcere la poezia autentică, abandonată în ultimii 25 de ani. Societatea percepe această realitate? 

                             – Nu. Spre rușinea ei, societatea românească a pierdut contactul cu realitatea. Este, în momentul de față, o societate strict mimetică și minimalistă. De altfel, românii de azi sunt străini de gândirea românească. Limba pe care o vorbesc ei o consideră un simplu instrument necesar comunicării formale, nicidecum substanța ființei lor, a spiritului lor. Este o trădare culturală pe care o vor plăti urât. Plățile au început deja. Urmează apogeul. 

                             – Pledaţi de mai mulţi ani pentru o reformă în domeniul culturii în România. Sunteţi cunoscut ca un dizident în U.S.R. Care ar tebui să fie raportul între stat şi creator? 

                            – Eu nu mai sunt un dizident în USR, am fost și am părăsit-o. Uniunea Scriitorilor, în ultimul sfert de secol, s-a definit, pentru mine, ca principala sursă a cancerului cultural din România. Este o organizație caracterizată de totalitarism gerontocrat și aiureală neobolșevică, generatoare de efecte perverse în societatea românească. Acum este o utopie să mai reformezi ceva în bine în această structură gerontocrată și gerontofilă. Tumorile pe care le lasă în urmă nu pot fi vindecate. În ceea ce privește statul, statul este una și oamenii care îi ocupă funcțiile alcătuiesc altceva. Acest altceva este o substanță gelatinoasă. Teoretic, nu numai teoretic, statul ar trebui să asigure susținerea actului cultural autentic și libertatea competițională. Pentru asta este nevoie însă de o conștiință care astăzi e degradată, chiar fetidă. Statul român este populat de paraziți și de sinecuriști, scabia corupției și prostiei acoperă trupul statului, râia sclifoselii și aroganței. Ce poți aștepta bun pentru cultura pe care ei nu o înțeleg? Numai că statul este cea mai fidelă oglindă a societății. Și, cum spuneam, societatea românească a pierdut contactul cu realitatea, fiind, în momentul de față, o societate strict mimetică și minimalistă. Societatea românească e debusolată. Are senzația că le știe pe toate dar confundă punctele cardinale. 

                               – Care ar tebui să fie raportul cititor şi scriitor? 

                               – Lectura. 

            - Vă mulţumesc. 

Un interviu de Cristina Oprea