O CRONICĂ A ROMANULUI ,,DINCOLO DE STELELE RECI”, SEMNATĂ DE XAARA NOVACK

XAARA NOVACK BLOG
http://www.xaaranovack.com/2015/09/horia-muntenus-dincolo-de-stelele-reci/

             

XAARA NOVACK

      Am vorbit despre această carte, foarte pe scurt într-un vlog de acum două luni, sau trei (parcă – ce repede trece timpul!) Este un autor care te poartă printr-o multitudine de lumi, îmbină realul cu fantasticul într-un mod subtil. 

            Dincolo de stelele reci este un roman atipic, despre război, soldați, femei frumoase. Am găsit o multitudine de citate care mi-au plăcut, secvențe care m-au marcat pentru că autorul are tendința de a te surprinde. Este imposibil să nu zâmbești sau să nu treci prin diferite stări, citind despre întâmplările prin care trece Pistolarunumărulunu Talpațării, soldatul exemplar. 

          Horia Muntenuș mi-a amintit oarecum de Haruki Murakami și a lui „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”. Inclusiv finalul cărții este unul excelent, personal mi-a plăcut ideea lui H.M. tocmai de aceea m-a dus cu gândul la autorul japonez. Cu diferența că autorul român contemporan oferă acțiune din plin, lumi care se contopesc una cu cealaltă și mai puțină introspecție în comparație cu Murakami. Modul său de a descrie personajele, întâmplările, este de asemenea unul ușor de urmărit, ca un film ce se derulează în fața ochilor noștri cu fiecare frază. 

         Întâlnirea cu bătrânul înțelept, un fel de evoluție a personajului principal. Un punct culminant în viața sa. Conversația cu Diavolul, personificarea cunoașterii și a inteligenței (opusul religiei și a credinței oarbe) sau călătoria „trupească”, strada literelor, par toate a fi o căutare lăuntrică. Una din care rezultă o evoluție spirituală și o înțelegere dincolo de real, desigur. 

         Am ales câteva citate, preferatele mele, cu care vreau să vă fac poftă de lectură desigur! 

        „Un disperat își împarte speranța în două, jumătate din ea să-l bage în groapă, jumătate să-l scoată afară.”

        „Timpul nu există în afara vieții noastre și singura posibilitate de a-l modela, de a-l ondula, de a-l măsura este viața noastră, așa cum e ea, clipind din ochi, rostind cuvinte, sunete, exersând, gesticulând…totul se întâmplă numai în mintea noastră. Un francez, Gaston Bachelard scria: <<Nu zbori pentru că ai aripi, ci crezi că ai aripi fiindcă ai zburat.>>”

      Eu nu citesc aproape deloc autori români contemporani, din motive politice, sociale, etc. Dar vi-l recomand pe HM, tocmai pentru că oferă o viziune diferită, un profil al autorului român implicat în cultură și interesat de viitorul tineretului, al țării în general.

FLORIN CÂRCIUMARU - UN CIOCOI DE ȘCOALĂ NOUĂ SAU DESPRE BÂTRÂNUL FANARIOT INCULT ȘI RETROGRAD CU OBRAJII DIN CAUCIUC SINTETIC

              Faptul că C.S. Nicolăescu-Plopșor mărturisea că atunci când a intrat pentru prima dată în atelierul lui Constantin Brâncuși l-au întâmpinat ecourile loviturilor de ciocan - nu are nici o relevanță pentru primarul din Târgu Jiu, Florin Cârciumaru, la fel ca și afirmația lui Geo Bogza - ,,Brâncuși este, de multă vreme, un mit”. E adevărat, Cârciumarul, în cele 4 mandate, adică vreme de cinsprezece ani de baroniadă gorjenească, și de ar fi dedicat măcar o oră pe săptămână studiului operei lui Constantin Brâncuși, fie și de mai trăgea cu urechea la simpozioanele organizate de el însuși - tot l-ar fi prins respectul și buna cuviință și i-ar fi cinstit opera marelui sculptor. 

CÂRCIUMARUL

              Dar Cârciumarul este puturos și nu vrea să citească și nu vrea să studieze și vrea el, de fapt, să necinstească această operă colosală. Needucat și necioplit, după ce se scarpină în fund, își vâră degetele în nas să facă, de plictiseală, biluțe. Își vâră mâinile în buzunare, când stă de vorbă cu doamnele. La masă se strâmbă și râgâie. Mintea îi este pe coclauri, razna, și, când îi curg mucii, și-i șterge, de sub nas, cu limba.
http://saptamanalulasalt.com/2013/10/24/confirmare-florin-carciumaru-si-a-batut-joc-de-poarta-sarutului/
               Ai zice:  vai de el! bietul Cârciumar! Hal fără hal! Dar el face parte dintr-o combinație, dintr-un grup de crimă organizată - împotriva lui Brâncuși. Faptul că a încercat să fure 3 milioane de Euro, sub pretextul restaurării Coloanei Infinite, dovedește, încă odată, că el conduce un grup infracțional.
                Unul dintre subalternii săi este Doru Strâmbulescu, un nesimțit care, în urma prostiilor făcute, în loc să demisioneze și să își caute scorbura, s-a dus la pompa de benzină, a luat furtunul de aer și l-a luat în gură să se umfle cu tupeu și neobrăzare. Nu l-a impresionat pe Cârciumar faptul că jurnalistul Sorin Călugărița  i-a solicitat pe data de 10 august să îl demită pe neobrăzatul director al Centrului Brâncuși. Nu l-a impresionat nici faptul că același Sorin Călugărița, dar și jurnalista Gabriela Mladin - i-au spus în direct, la postul de televiziune ,,Gorj TV”, atunci, pe 10 august, că el, primarul de la Târgu Jiu, este responsabil pentru toate acțiunile antioperă, anti-Brâncuși. Deconspirat, Cârciumarul ar fi trebuit să demisioneze în cinci minute și să plece învârtindu-se, mai ales că impostorul este protectorul netoatei Adina Andrițoiu, toanta aceea care, în loc să se spele sub braț de transpirație, a luat furtunul de la pompa de benzină (aceeași pe care o folosește și Strâmbulescu) și a spălat cu detartrant Poarta Sărutului. Nu. Nu l-a impresionat pe Cârciumar nimic. Este neimpresionabil fiindcă acest cârciumar are obrazul din cauciuc sintetic.
               Întrebarea care plutește peste întreaga Românie este aceasta: ce jumătate este mai mare - aceea în care Cârciumaru este Șeful fudul al hoților de la Târgu Jiu sau cealaltă în care cărciumarul este Prostul șef arogant al proștilor de acolo?
                Degeaba îi spui: hai cârciumare fii curajos! Dă-ți drumul, aruncă-te singur pe tine însuți! Degeaba îi spui să își prezinte cu toții demisiile - el o ține, morțiș, la pulpană, pe Adina Andrițoiu și îi dă înainte cu ciki-ciuki, ciki-ciuki, la Centrul Cultural Brâncuși, cu Doru Strâmbulescu. 

ROMANUL ,,DINCOLO DE STELELE RECI”: CLUJ-NAPOCA - LIBRĂRIA ,,DIVERTA HUBERTUS”; BUCUREȘTI - LIBRĂRIA ,,MIHAI EMINESCU”; TIMIȘOARA - LIBRĂRIA ,,ESOTERA”; BRAȘOV - LIBRĂRIA ,,LIBRIS”

http://www.clujulcultural.ro/cartea-zilei-dincolo-de-stele…

Romanul ,,Dincolo de stelele reci”, semnat de scriitorul Horia Muntenus, membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj,  a apărut în ediția a II-a la editura Ecou transilvan și alcătuiește o poveste fantastică din epicul banalităților aparente.

Pretextul povestirii îl constituie viața militară a unor tineri recruți din contingentele de dinainte de 1989. Pregătirea armată, viața în cazarmă, antrenamentele specifice însemnului de armă – pregătesc o înșiruire de „întâmplări“ stranii, „ordonate“ de visele care survin în starea de comă a unui soldat, victimă a unui stupid accident de autobuz. Soldatul traversează experiențe tulburătoare, la intersecția vieții cu moartea. Cititorul este purtat, astfel, dintr-un plan în altul, în treptele unei inedite cunoașteri, de pe un palier pe altul, până la întâlnirea și despărțirea lumilor. O lume de aici se amestecă, în aventura personajului, cu lumea de dincolo. 

FLORIN CÂRCIUMARU VERSUS CONSTANTIN BRÂNCUȘI

10 august 2015. ,,În interes public” - o emisiune fulminantă a postului de televiziune Gorj TV, o emisiune istorică. Excepționalii jurnaliști Sorin Călugărița, Narcis Daju și Gabriela Mladin demontează marea înscenare de la Târgu Jiu a atentatelor comise împotriva operei lui Constantin Brâncuși, afirmând, cu argumente fără drept de tăgadă, că responsabilitatea acestora aparține, în întregime, numitului Florin Cârciumaru. 

ÎN INTERES PUBLIC, PARTEA I

ÎN INTERES PUBLIC PARTEA A II-A

DORU STRÂMBULESCU
- CU ADEVĂRAT, O VICTIMĂ A EFECTULUI
DUNNING-KRUGER

Moșul meu avea o vorbă:  ,,Decât să îndrepți oamenii, mai bine iei ciocanul și îndrepți cuie”. Doru Strâmbulescu, Adina Andrițoiu,  Florin Cârciumaru, Ovidiu Popescu, Sorin Lory Buliga, Teodora Ciobanu, Ion Călinoiu, etc - din turma de la Gorj - nu pot fi îndreptați și de ai da în capetele lor, nu cu ciocanul, cu barosul. Este stupid să îți imaginezi că ar putea cineva să îl îndrepte pe Strâmbulescu. 

O demonstrație, fără drept de apel, a faptului că, la Târgu Jiu, FLORIN CÂRCIUMARU este IL CAPO DEI CAPI. O emisiune realizată pe Gorj TV de curajoasa jurnalistă Diana Pătruț:
Cine-l ține în brațe pe Strâmbulescu?
 - Marti, 11 August 2015
http://www.gorjtv.ro/Articole/Cultura/22548/Cine-l-%C8%9Bine-%C3%AEn-bra%C8%9Be-pe-Str%C3%A2mbulescu?

https://www.youtube.com/watch?v=JTRvXP3Lzf8

În urma scrisorii pe care i-am adresat-o Președintelui Statului nostru, prin care l-am rugat să intervină în favoarea restaurării, anul acesta, a Coloanei fără Sfârșit, primarul Cârciumaru a folosit prilejul pentru a-și face rost de bani, rugându-l pe Ponta, pe stradă, cu mâinile în buzunare, să ,,îl ajute” cu vreo trei milioane de euro pentru restaurarea Coloanei, că așa i-au zis lui la ureche (după ureche) niște ,,specialiști” că ar costa restaurarea monumentului. Ce documentație? Ce devize? Ce licitație? Niște ,,specialiști”. Poc din degete. Ia, măi, cârciumare, îți dau din jep trei milioane de euro. După ciordeală, din rest, cumpără un elicopter să monitorizezi Coloana cu Adina Andrițoiu. Ia-i și la ăla micu, Strâmbulescu, vreo două acadele. 
Pandurul Joi, 21 Mai 2015
http://www.pandurul.ro/Actualitate/2015-05-21/Carciumaru+a+cerut+bani+pentru+Coloana+Infinitului

,,DINCOLO DE STELELE RECI” - ACEA TEMEINICĂ DISPERARE, RĂSPLĂTITĂ DOAR DE EXTAZ. O CRONICĂ SEMNATĂ DE ALEX GREGORA

GORJNEWS  27 iulie 2015     
        
                Scriitorul clujean Horia Muntenus ne oferă dintr-o dată un roman de 253 de pagini – “Dincolo de stelele reci” – apărut în anul 2015 la Editura Azbest Publishing. Fiind evident pasul dantesc al poetului, brâncuşiologului şi cinedocumentaristului înspre un joc de demetaforizare asumată. Dovadă stând volumele anterioare: “Noaptea exilatului”, versuri, 1991; “Ioan”, versuri, 1993; “Gura de piatră”, versuri, 1996; “Dreptul la tristeţe”, versuri, 1998; “Liber”, versuri, 1999; “Pythia”,versuri, 2004; “Dincolo de Brâncuşi”, 2008, “Poesii (Frînturi din tinereţe)”, 2015 şi cele două excepţionale poeme cinematografice dedicate lui Brâncuşi, despre care m-am exprimat cu aceeaşi sinceritate în trecut*. 
                 Încă nu ştiu dacă Horia Muntenus (n.1965) va scrie o proză continuă ori dacă îşi va lipi pe frunte o stea (fierbinte!) asemenea romancierilor – puţini – cu ureche fină, muzicală, la cuvânt, ce au lăsat în urmă, la un moment dat, poezia. Îl suspectez dealtfel de o incursiune reuşită, devreme ce am dat năvală la lectură ca un geometru uimit de o extindere a unghiului, în tonuri de ţimbale secrete. 
                 Romanul “Dincolo de…” poate fi, aş spune, solid încadrat pe linia unor amintiri de tinereţe ale autorului, cenzurate sever şi adăugate cu jăratec la un alt popas, al maturităţii, povestind însă nu doar acea stare de trecere, adolescentină. Pistolarnumărulunu – nume cu efect, sugestiv – pare construit, ca personaj al cărţii, dintr-o împletire de situaţii reale, mecanice, cu altele fictive şi nu de puţine ori având senzaţia autocuprinderii. Deşi, cum o să vedem, planurile în care se mişcă sunt paralele, reconfortante ca o simţire placată cu chipuri de îngeri în oglindă. Cu toate că, de undeva, dintr-o memorie secundă, nu pot să nu observ şi o anume carnaţie continuată la un anume mod de (de)scriere practicată la un moment dat cu o excelenţă uitată, având în centru serviciul militar, ieşirea din adolescenţă, cătănia, bat-o vina! – adică… doua zi de după ce tânărul se va chema bărbat. Şi aş rosti repede doar un titlu, “Dulce ca mierea e glonţul patrie”, de Petru Popescu, carte pe care mulţi am asimilat-o din plin cândva. 
                Iată, unitatea militară, de vânători de munte, din care se încarcă cu agitaţie şi romanul lui Horia Muntenus, pare doar un pieptar necesar. Însă atmosfera soldăţească de la începutul romanului se tulbură definitiv în urma exploziei accidentale a autobuzului ce transporta apv-iştii (“armată pe viaţă”) către casă, iar eroul nostru, Pistolarnumărulunu, este luat şi el în zbor pe deasupra şoselei şi aruncat pe spate între două linii albe de marcaj. Dar nu ştiu dacă (ne)trezirea pe un pat de spital ar avea vreo importanţă cât, într-o combinaţie miraculoasă de situaţii, îşi fac apariţia în coconi de lumină personajele, fie locotenentul Corbu Celalb de la Comandamentul Brigăzii 61 Vânători de Munte, Maiorul Vaderca – Louis Sezar Vaderca, Maria, Viki, Colonelul Cupărulcărunt, Maiorul Caretevede, Maiorul C.I. Careteîntreabă, Doamna Cucoc, Frau Walldona Mithaarknoten de la Clubul Ofiţerilor Fumurii, Moş Crăciun cel Adevărat, Domnul Orator, fie altele ce nu le mai amintesc. 
                Numele au însă un dram mare de poezie, iar satirizarea atinge de atâtea ori paroxismul şi îmi permit să citez: -“Pistolarnumărulunu, sunt maiorul C.I. Careteîntreabă. Cum te simţi?” –“Să trăiţi! Domnule maior, îmi cer iertare că nu pot saluta fără beretă şi nu pot lua poziţia drepţi.” Maiorul zâmbeşte, îşi trage un scaun lângă el şi întreabă: -“Ai auzit ce ţi s-a întâmplat?” –“Da. Am auzit.” –“La cine ai fost ultima dată în oraş?” –“La doamna Maioreasă Cucoc.” –“Ai fost la ea în casă?” –“Da.” –“Ea neagă.” –“Aşa zice ea?” –“Ea neagă.” –“Am fost la ea în casă, am mâncat, am băut un pahar de vin negru.” –“Ai o problemă.” –“De ce?” –“Nu îţi putea deschide uşa.” –“De ce?” –“Pentru că Maiorul e văduv.” –“Bine, dar dumneavoastră nu v-a spus.” –“Ce să îmi spună?” –“Că nu am fost la ea în casă.” –“Păi nu mi-a spus.” –“Păi şi atunci?” –“Atunci ce?” –“Cum a negat?” –“Dacă a fost absent, înseamnă că a negat.” –“Dar eu am fost acolo, vă rog să mă credeţi! Mi-a arătat fotografiile de familie, pe domnul Maior la Mare, lângă o cămilă şi în fotografia cu tovarăşul Ceauşescu – mi-a arătat decoraţia pe care a primit-o tovarăşul maior…” –“Decoraţia?” –“Da.” Maiorul C.I. rămâne pentru o clipă, îngândurat. O întreabă, apoi, pe Maria dacă poate telefona din cabinetul ei. Da, poate telefona. Şi pleacă împreună cu ea în cabinet şi formează numărul Unităţii. –“Alooo? Centraaa-laaa…” –“Vă rog să-mi faceţi legătura cu domnul maior Carefumeazămult.” –“Imediaaat…” –“Alo? La telefon Maiorul Carefumează mult. Cu cine am onoarea?” –“Am onoarea, sunt Maiorul C.I. Caretenîntreabă.” –Vă rog, tovarăşe maior.” –“Spuneţi-mi, aţi fost decorat? Aţi primit vreo decoraţie?” –“Da. E adevărat. Am fost.” –“Felicitări! Când s-a întâmplat asta?” –“Acum trei ani.” –“Păi nu aţi vorbit despre asta.” –“Nu mi s-a cerut.” –Bine, bine. Am onoarea.” –“Am onoarea.” 
                 Scriam mai înainte de planurile paralele placate cu îngeri în oglindă. Şi observ cum nu le lipseşte acestora nici modelul incantaţiei, alte înfăţişări fabuloase având de asemenea o dinamică şoptită, melancolică, ori tocmai ştiinţa translării pe maluri şi plaiuri a eroului Pistolarnumărulunu pe care puţini o reuşesc. O dezlegare de real printre alte personaje fabuloase ce trimit imediat cititorul la imagini de o prospeţime formidabilă, de multe ori mioritice: “Şi soldatul se trezeşte în apa cristalină a lacrimilor, apă sărată şi dulce şi amară, şi râde în bucuria Soarelui aşezat pe Cerul Albastru. Alunecă, învăluit în lacrimă, pe dunga de cearcăn. Şi alunecarea soldatului se opreşte în valea adâncă din cearcănul ochiului – lacrima se evaporă în căldura lăsată de Soare, va ajunge într-un nor şi apoi va ploua. Priveşte din nou zarea, viaţa de pe pământ. Ce frumoasă e Lumea! Ce frumoasă e dimineaţa! Vede Oltul, vede Jiul… stă aşa, contemplă. Numără satele din câmpie, numără norii care trec, albi, pe cer, desluşeşte forme în ei ori şi le închipuie… iată! norul acela seamănă cu o lebădă şi norul celălalt parcă e chipul lui Brâncuşi.” 
                N-am să divulg aici romanul “Dincolo de…” avându-l ca autor pe Horia Muntenus. Bine scris, meticulos, echilibrat, cu limbaj de intelectual, bine condus, preţios realizat şi colorat cu un penel îngeresc înmuiat în călimări cu arome carphatice, la urma urmelor invit cititorul matur (şi nu numai!) să-l descopere singur. Să dea năvală în deja tinereţea pierdută, glonţul şi mierea ei de viaţă! 
                Aş cita însă, încărcat de o admiraţie de cristal, de pe pagina de început a cărţii lui Horia Muntenus, excepţionalul poem “Maria”: “Vindecătoare ca Floarea Soarelui// Cum umbli desculţă pe dealuri/ Tulburi clorofila ierburilor arborilor…/ Tulburi şi sângele meu.// Trece un semn printre genele mele/ Cum privirea unei Paseri Măiestre/ Ori e Privirea ta?// Dacă Orb aş fi… ori dacă sunt…/ Tu tot în ochiul meu ţi-ai construit Desenul// Şi vulnerabilitatea mea se transformă/ Sub atingerea mâinilor tale/ (De parcă m-ai lustrui/ Cum numai Brâncuşi, cândva, îşi mai lustruise opera)/ Într-o Înaltă Posibilitate/ În Văz.// Şi e frumos numele tău/ Şi când aluneci printre ierburi/ Ştiu să le caut și să le culeg/ Tămăduitoare.” 
                Horia Muntenus scrie cu acea temeinică disperare răsplătită doar de extazul de dincolo de stelele reci… 

”Un arbore la mijloc de lumi : Constantin Brâncuși”, un poem cinematografic voievodal, GORJNEWS, 16 februarie 2012; „Calea eroilor – Istoria unei capodopere” – filmul realizat de Horia Muntenus – împlineşte o poruncă faţă de Constantin Brâncuşi al nostru, al tuturor românilor!, GORJNEWS, 14 ianuarie 2014

FLORIN CÂRCIUMARU SPUNE ADIO PRIMĂRIEI TÂRGU JIU

                O discuție purtată pe telefon, deunăzi, cu o jurnalistă, care înțelege bine mentalitatea lui Florin Cârciumaru et Company, mi-a confirmat că primarul de 15 ani al Municipiului Târgu Jiu este un șmecher arogant, plin de fițe și de trucuri. Jurnalista mi-a spus că individul îi consideră pe jurnaliști cepe degerate. Disprețul față de presă e una... dar cealaltă ține de tratamentul pe care îl aplică locuitorilor simpli ai orașului care suportă, încă, sfidarea lui Cârciumaru. Teodora Ciobanu, o pupilă de-a lui, este arestată la domiciliu, cercetată penal pentru luare de mită. El însuși a fost călcat de procurori, într-o anchetă. Teodora Ciobanu îi seamănă leit, e Cârciumaru travestit. Țâfnoasă, mofturoasă, Teodora Ciobanu e terminată. 
             

CÂRCIUMARU ANUNȚÂND  

Dacă, azi, Cârciumaru se uită în oglindă, vede un ratat de zile mari - se uită în oglindă, fiindcă se bărbierește - o epavă. Îl lasă mojicia și devine melancolic. Îl părăsește aroganța și lașitatea îi aruncă pe față expresia de șacal încolțit. Cârciumaru a îmbătrânit în rele. S-au schimbat însă vremurile și nu mai pocnește din degete cum altcândva, degetele lui nu mai fac POC așa cum plesneau odinioară. A devenit o ruină. Te uiți la el și are în ochi plumb. Merge greu din cauză că articulațiile îi scârțâie. Ar fugi el așa, pe pista de atletism, desigur, să vadă locuitorii dinTârgu Jiu ce sprinten este și cum îi fuge mintea, însă... ,,veața... veața asta”... ce să-i faci! 
                Da, s-au schimbat vremurile, nu au înțepenit. Cârciumaru credea că trăiește pe tărâmul vieții fără de sfârșit, că timpul stă pe loc lângă Coloana lui Constantin Brâncuși, că e etern, că e primarul nemuritor. Bietul Cârciumaru! Ce țeapă a luat! 
                S-a terminat! S-a sfârșit. Uite! S-a tăiat cu lama sub buza stângă. I-a tremurat mâna - și n-a băut aseară mai nimic dar... ,,veața asta!”
                Tristă arătare! Șandrama. E ca un cazan ruginit. De izbeliște bărbăția de altădată, dusă masculinitatea feroce... ,,veață!”
                 Parcă numai sprâncenele mai amintesc de făptura de odinioară. Nu spunea el mare lucru chiar dacă se bâlbâia. Dar măcar făcea mișto, măcar îi făcea pe gagii, se prăpădea de râs în cabinet. ,,Ce veață!”
                 Dusă ,,veață!” ,,Adio Cârciumare!” - își spune sieși. Se clatină scaunul sub el, parcă ar fi la cutremur, deși nu e la cutremur, a mâncat puțin mai multă fasole bătută. 
                 În afară de ifose nu lasă nimic în urmă decât, cu tristețe, pe Andrițoaica, Popescu Ovidiu, Buliga Sorin Lory (Lory cu igrec, ca la hăia de-afară), Ciobanu Teodora, Strâmbulescu Doru și pe alți nătărăi, numai nătărăi - vezi, cârciumare, ,,Ce-nseamnă veața?” - ,,veață acră”, varză murată. Da, Cârciumare, ai fața murată! Trage-ți palme să ți-o aranjezi! Moacă.
                În hala cu șmecheri se ia lumina. Or să rămână negri în întuneric, cum negre le sunt sufletele. Vine unul și-i cheamă și ei n-au încotro și pășesc ciufuți, unul după altul, pe drumul care duce spre cazane. Acolo îi ia altul în primire, rânjind, le spune să urce scărița care duce la buza cazanului și ei nu au ce face, urcă scărița și se prăbușesc, sfârșiți de suferință, în smoală. ,,Asta te așteaptă Cârciumare!” - își spune Cârciumaru în barbă - ,,Ce veață!” 
   
GORJ TV,  marti, 28 Iulie 2015, Diana Pătruț: 

,,DUȘMANII LUI BRÂNCUȘI LUCREAZĂ LA PRIMĂRIE”
GORJ TV
http://www.gorjtv.ro/Articole/Cultura/22426/Du%C8%99manii-lui-Br%C3%A2ncu%C8%99i-lucreaz%C4%83-la-Prim%C4%83rie
                ,,Operele lui Brâncuși, în centrul unui nou scandal. După ce s-a ratat includerea monumentelor în patrimoniul mondial UNESCO, una dintre operele marelui artist a fost spălată, fără permisiunea Ministerului Culturii sau a Institutului de Patrimoniu. Un modul al Coloanei Infinitului a fost spălată de un angajat al Primăriei. Motivul? Avea zgârieturi făcute de turiști. Scenariul rupt dintr-o tragicomedie s-ar putea lăsa cu un dosar penal așa cum s-a întâmplat în cazul Porții Sărutului. Poliția a deschis un dosar penal pentru distrugere după ce opera a fost spălată, ca un covor, cu jet de apă sub presiune.
                Reprezentanții Primăriei Municipiului Târgu Jiu spun că au aflat de pe Facebook de scrijeliturile de pe Coloană. Acestea au fost făcute de un turist din Brașov în urmă cu o jumătate de an. Turistul a fost amendat, însă totul părea că s-a încheiat acolo. Poliția Locală ar trebui să asigure protejarea zonei. Viceprimarul municipiului Târgu Jiu, Aurel Popescu, spune că va cerceta dacă s-a intervenit în vreun fel asupra operei lui Brâncuși.               

Iar în această fotografie se vede cum angajatul Primăriei își face treaba care îi poate aduce un dosar penal chiar sub privirile unei angajate a Poliției Locale Târgu Jiu.                                                    Reprezentanții Primăriei lasă să se înțeleagă un scenariu mai mult decât pueril. Coloana ar fi fost doar ștearsă cu apă.
                L-am găsit și pe cel care, din proprie inițiativă, după cum spune, a încercat să curățe doar de praf Coloana, și nu să acopere zgârieturile.
                Chiar un jurnalist a fost cel care a văzut întreaga acțiune a celor de la primărie. Mai mult, angajatul Primăriei, cu încuviințarea Poliției Locale, spunea că are acasă o sticlă cu bronz și ar putea retușa opera.
                Iar asupra operelor nu se poate interveni, după ureche, pentru diverse lucrări de restaurare sau întreținere așa cum s-a întâmplat până acum. Poliţiştii au deschis un dosar penal pentru distrugere în cazul operelor lui Constantin Brâncuşi care, în 2013, au fost spălate cu jet de apă sub presiune, în urma operaţiunii Poarta Sărutului îngălbenindu-se.
                 Surprinzător este și faptul că apar aceste scrijelituri pe monumentele moștenite de la Brâncuși. Asta în condițiile în care polițiștii locali trebuie să păzească zona non stop.
                 Mai mult decât atât, un reprezentant al Centrului de Cercetare, Documentare şi Promovare “Constantin Brâncuşi” ar trebui să supravegheze zilnic operele marelui sculptor. Deși reprezentanții Primăriei dau explicații în mijlocul acestui scandal,

DORU STRÂMBULESCU
își imaginează că poziția lui de director al

Centrului Constantin Brâncuși
este o sinecură de lux și că reprezintă o bursă de studiu,
bursă pe care să i-o plătească statul român din
banii publici pentru a cheltui alți bani publici
în organizarea unor simpozioane unde să poată invita
după voia lui tot felul de activiști de-ai lui Ceaușescu,
Nu are nici  un volum publicat
dar crede cu tărie că încercările lui literare de cenaclu
îl justifică și îi dau autoritatea unui mare intelectual al Gorjului -
suficient că poartă barbă.
Barbarul acesta ignoră total sarcinile care îi revin
în privința conservării și bunei întrețineri a
Complexului Monumental 
CALEA EROILOR.
 

cei care răspund direct de operele lui Brâncuși se ascund. Directorul Centrului, Doru Strâmbulescu, se află în concediu de odihnă. Îi ține locul, în această perioadă, fosta directoare, Adina Andrițoiu. Ea a refuzat să comunice cu presa, subliniind că nu se vor oferi informații publice cât directorul este în concediu. De altfel, Andrițoiu și-a etalat iresponsabilitatea și incompetența când a fost șefa Centrului. Ea este cercetată penal după ce a decis spălarea operelor lui Brâncuși cu jet de apă sub presiune. Ce o mai tine în funcție? Este protejata primarului Florin Cârciumaru.”
                
              Și ai făcut-o și pe asta, Cărciumare! Ai protejat-o pe spălătoreasa Porții Sărutului, ai luat-o ca de la spălătoria auto unde prindea furtunul cu ambele mâini, hotărâtă, și i-ai dat de lucru la furtunul tău, să sufle în el și să spele cu el lucrările lui Constantin Brâncuși, să le desprăfuiască. Va-să-zică, asta era Cârciumare, o protejai pe nenorocită, îi dădeai comenzi. Ăla ești. Vezi cazanul de colo? da, ăla emailat, da, da, cazanul ăla e al tău.
               Florin Cârciumaru spune ADIO PRIMĂRIEI Ultimele evenimente petrecute, acțiunile și faptele săvârșite împotriva monumentelor lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu au au pus capac și punct unui prea lung mandat de cârciumar.  
               Știu că nu îi vine a crede, nici lui, nici slugilor sale înclinate, nici pupicuriștilor de care este înconjurat. Când va citi aceste rânduri, își va izbi piciorul de picioarele mesei, se va lovi în fluierul piciorului și va urla. Își va smulge părul din cap de ciudă și de durere dar... ,,veața!” 

,,DINCOLO DE STELELE RECI”. HORIA MUNTENUS - UN NOU ROMANCIER FOARTE SIGUR PE UNELTELE SALE. O CRONICĂ DE ION POPESCU-BRĂDICENI

GORJEANUL

MAGAZIN CRITIC

                Romanul „Dincolo de stelele reci” face parte din seria romanelor de frontieră. 
                Se singularizează din start prin atitudinea ironică, prin ironia gravă, dar şi prin umorul dezlănţuit, prin hohotul de râsu’-plânsu’ pe de o parte eliberator/cathartic, pe de alta prin şarja satirică şi ea dublată de o duioşie blândă, de un umanism simultan. 
                 Arhitextualitatea/ intertextualitatea şi ficţiunea dicţionalizată/ narativitatea poeticizată seducător/ înlăuntrul unei ritmicităţi tensionate psihologic şi explorate în straturi care se transcend unele pe altele până la arhetipul fondator (originar/ reoriginant), până la simbolul unei „continuităţi” substructurale depline transmută romanul postmodern, în urma unei alchimii substanţializate revoluţionar, într-o reformulare a modelului recurent (in)voluntar, într-o manieră poate chiar doctrinară. La un moment dat, au(c)torul îşi proiectează exerciţiul transhermeneutic în plină fantasticitate. Soldaţii morţi în război de pildă sunt „teleportaţi” într-un rai tradiţional europeanoautohtonizat, guvernat de Sfântul Petru, unde devin îngeri-ostaşi în frunte cu un Arhanghel, care pleacă din când în când şi în aplicaţii, nu înainte de a fi împărăteşte hrăniţi şi serviţi cu bere la halbă în manieră festiv-paradiziacă şi, stilistic, foarte veselă. 
                Prudent, trebuie să realizez brusc că această digresiune imaginar-fantezistă e de natură onirică, dar şi de natură parodică întrucât topârcenianul personaj Sfântul Sisoie e recuperat profitabil, căci, la rugămintea de părinte mizericordios a Sfântului Petru, acesta face nişte minuni şi-i învie pe soldaţii morţi, ca să-i retrimită înapoi pe pământ. 
                Apoi poezia din paragraful următor mă copleşeşte printr-o limbă poezească fransciscaniană şi prin mitologia ei creştin-ortodoxă, prin anamnesis, prin metafora vie, vibrantă mă ţine în priză, mă revigorează, pe mine relectorul misionar. 
                 Acest joc extrem de subtil între real şi imaginar îl determină fie şi pe cel mai plictisit/ obosit/ scârbit cititor să-şi redescopere volens-nolens plăcerea lecturii şi a meditaţiei, a reveriei melancolice şi a relaxării metafizice. 
                Scriitura lui Horia Muntenus din „Dincolo de stelele reci” are o exactitate lexicală şi o capacitate gramaticală de magician, căci curgerea textului e muzicală, deşi, deseori, înlănţuirea evenimentelor se autoreprezintă ele, pe ele însele, cu o precizie terminologică… halucinantă, cu o tăietură farmakonică, singularitatea de eveniment fiind mai mult ca niciodată eficientă în ordinea discursului şi – cum altfel? – într-o tehnică a formei organice cu fondul. 
                Nimic mai normal ca un ritual de înviere dantesc să decadă în stadiul net inferior de exerciţiu de înviorare. 
                Lumea reală şi cea imaginară, referentul şi metareferentul îşi corespund în planul românesc, ba se şi interferează antifrastic.                               Componenta orală a limbajului e impecabilă, strident/distonant, partea lingvistică e perfect trecută prin malaxorul şi prin calandrul procesării semantice. Povestirea se derulează vertiginos ca în proza lui Saint-Exupéry din „Curierul de Sud” și „Zbor de noapte”. Dar limbajul acestui ciudat metaroman/transroman are o măreție gravă și solemnă căci dobândeşte pe parcurs o picturalitate în iar farmakonică. E.A.Poe (vezi pachetul mitemic Soarele şi Corbul) se interferează cu Leonardo da Vinci şi amândoi ne reîntorc imaginaţia din actul lecturii la zeii egipteni (între timp corbul s-a transformat într-un locotenent de vânători numit Corbu Celalb). Alegoria muştelor mi-l aminteşte pe Jean-Paul Sartre, existenţialistul, dar şi, pe Octavian Paler din „Viaţa pe un peron”. 
                În general scriitura muntenusiană e buzzatiană şi jungeriană. Bănuiesc că „Dincolo de stelele reci” metaforizează atât o stare de fapt generală într-o epocă totalitaristă, cât şi propria experienţă morală a autorului pe când şi-a făcut serviciul militar. Pigmentându-şi proza cu detalii infinitezimale, romancierul îşi găseşte calea explorării fantastice, ceea ce-i conferă mult dorita /scontata realizata originalitate, dar îl şi individualizează profund. 
                 Şi ficţiunea postmodernistă e lăsată în urmă, căci Horia Muntenus îşi reorientează discursul din zonă dinspre tematica filozofică înspre poetica propriu-zisă şi auto-/metapoetica de rigoare, programatică şi concisă. Prozatorul – şi acum îl citez spre luare-aminte – „îşi începe lungul discurs şi, pe măsură ce cuvintele şi frazele dezvoltă subiectul, ele curg tot mai limpede, din ce în ce mai interesant. Îşi însoţeşte pledoaria cu gesturi specifice oratorilor – în Clubul Ofiţerilor Pistolarulnumărulunu Talpaţării stăpâneşte perfect arta retorică, n.m.I.P.B. – mimica se pliază pe expunere, se vede că trăieşte în tensiunile temei.” Termenul grecesc mimesis defineşte deci arta poetului, a pictorului, a sculptorului, a actorului – acesta din urmă, spre deosebire de cei menţionaţi înainte, nefolosind unelte, ci creând imaginea în propria sa persoană. 
                 Produsele activităţii mimetice sunt umbrele şi mirajele din această lume. Demoiurgos-ul divin nu creează eide-le preexistente, iar lumea aceasta pare a fi produsul activităţii sale mimetice. În viziunea muntenusiană, activitatea cunoscută ca mimesis are ca produs o entitate al cărei statut ontologic nu este inferior celui al modelului său. Distincţia dintre o realitate „adevărată” (adică sacră) şi o realitate mimetică va avea, pe parcursul romanului, evidente implicaţii epistemologice. 
               Adevărata cunoaştere are ca obiect originalele, în timp ce despre fiinţa imitativă putem dobândi opinia/doxa. 
                Cu această dilemă şi cu diaphorá ei (diferenţa specifică) se confruntă magicianul-prozator de zile faste, Horia Muntenus. 
                Publicul, pe care-l deja provoc, energic, prin rândurile-mi entuziaste (în greaca antică enthousiasmos: faptul de a fi locuit sau posedat de o divinitate, în cazul de faţă: Daimon, cel care vorbeşte în vise, oneiros) va fi vrăjit, cucerit, convertit; ba ar putea conştientiza această fantezie a existenţei această structură fantomatică, întrucât – citez iarăşi – „viaţa e o halucinaţie”. Ego-ul romancierului, privind în realitate ca într-o oglindă, îşi depăşeşte condiţia, se depăşeşte pe el însuşi (precum maiorul Vaderca – n.m.), în aşa fel încât povestea merge mai departe. Şi ne încredinţează ferm, convins, sedus şi el de propriu-i limbaj ezoteric/exoteric (în acelaşi timp), că pamfletul e ca poezia de front. 
                Pe de altă parte, „totul pare un decupaj dintr-un vis” pe care Horia Muntenus îl transcrie fiindcă personajele sale sunt închipuirile Domnului. Limba utilizată de el în redactare e chipuire, e Facere de Chip şi, în această Facere, înlăuntrul ei este o locuire, o intrare , „o întrupare” şi o frondă (vezi paginile 195-201 – n.m.). Eul Creator vine din însăşi Realitatea Primordială creată de Eul Absolut, din care vine şi Noneul, şi între Eu şi Noneu se duce o luptă. „E nevoie în permanenţă de o bătălie, de o luptă cu obstacolele pentru a putea înflori energia morală în beatitudinea Biruinţei, căci viaţa morală e, în esenţă, o Luptă, Lupta cu tine însuţi”. 
               Soldatul scapă ca prin minune dintr-un accident: explozia unui autobuz drept în faţa-i (s.m.). Miracolul devine astfel posibil. „Miracolul este acţiunea conformă legilor, a unui nivel de Realitate asupra altui nivel de Realitate” edictează Basarab Nicolescu într-o „teoremă poetică”. Lumea este plină de miracole. Miracolele constituie dimensiunea poetică a existenţei. Printre cele mai vechi teme clasice în poetică se numără alteritatea lumii ficţionale, separaţia ei de lumea reală a experienţei. Poetul apare ca un fel de demiurg, o altă natură, iar lumea pe care o creează el apare ca o sferă ptolemeică, închisă de spirit, şi ca drept heterocosmos, un metaunivers/ un transunivers aparte. Drumul acesta nu face trecerea la acţiune: e născocit. 
               Tema heterocosmosului şi tema mimetică sunt dependente una de alta şi se atrag reciproc, iar romanul muntenusian le ilustrează cu strălucire. Inovaţia lui H.M. constă de fapt în reelaborarea teoriei deja modificată a heterocosmosului. Toate textele literare implică o structură de referinţă cu o punte dublă. Câmpurile intern (un univers sau un continuum semantic, o „lume”, construită în şi de către textul însuşi) şi extern (lumea obiectivă, corpul faptelor istorice, şi al teoriei ştiinţifice, o ideologie şi/ sau o filosofie, alte texte, conducând la o copioasă intertextualitate/ arhitextualitate) de referinţă constituie două planuri paralele, dar cum geometria lor este noneuclidiană, întrucât planurile se suprapun în multe puncte, nu-i obligatoriu a fuziona într-unul singur (ceea ce înseamnă că mulţi referenţi sunt împărtăşiţi de cele două planuri, posedând astfel o „dublă subordonare referenţială” şi gestionând o fascinantă interpenetrare a lumilor). 
               Evoluând dimpreună, transformările cărţii şi metamorfozele scriptorului, ne aflăm în faţa unui roman de excepţie şi a unui romancier sigur, foarte sigur, pe uneltele sale chiar de la debut. Şi nu putem decât să-l întâmpinăm cu necesara fervoare lăuntrică, intrigată că totuşi mereu/oricând romanescul, fiind relativ, permite reîntemeieri ab originem. 
               Temele romanului „Dincolo de stelele reci” sunt cele mari, generoase, tragice, sublime: moartea (obsedantă), viaţa, iubirea, evadarea din realitate, metafora de la un capăt la altul, iniţiativa acordată cuvintelor, acceptarea polipolului, biblioteca textelor, subversiunea ideologică, dedublarea paradoxală, redublarea referenţială ş.c.l. Odată cheia găsită, scriitura te desfată dar şi te îngândurează dureros. În plan narativ-tehnic, aşa va fi trebuind să arate noul Nou Roman: născocitor de stranietăţi pe care le proiectează ,,în răsuciri ale realităţii, în dezmembrări ale acesteia, în bizarerii, în alcătuiri şi realcătuiri, în transplantul realităţii de aici dincolo şi de dincolo aici, În copierea realităţii – ne lămureşte scriitorul în persoană –, în transpunerea ei, în inversarea realităţii, în schimbarea realităţii din ceva în altceva, din asta în cealaltă, din cealaltă în asta, în multiplicarea realităţii: uite una, uite două, uite şaptezecişinouă, în izolarea realităţii, în discreditarea ei, în alungarea ei, în uciderea ei, în fabricarea, în inventarea, în prefacerea realităţii, pentru o nouă realitate, pentru o altă realitate” - pentru o transrealitate translogică şi transmodernistă conchid eu. 
               Prin mesajul patetic patriotic, urgenţial ori dimpotrivă ludic, agonal, relaxant, romanul lui Horia Muntenus se adresează tuturor categoriilor de iubitori de lecturi, fiind substratificat pe axa paradigmatică în funcţie de fiecare vârstă. Fiind un roman inaugural, îl pot citi la fel de bine şi cu reciproc câştig şi şcolarii cei mici, dar şi savanţii cei mai pervertiţi de cultură, în sfârşit reîntorşi în ambianţa prozei autentice, proaspete, dezinhibate şi dezinvolte.